Părintele Serafim: “E ca un fel de stea la care te uiţi şi tu mergi prin lumea asta dementă în toate părţile, important e să vezi steaua aia”
Cotidianul
Costi Rogozanu, Adriana Gheorghe
12 Ian 2010
Înainte de a deveni părintele Serafim de la mânăstirea Râşca, Leonard Aldea a fost Leo, iar Leo a lucrat la Petrom ca ecomist & translator din engleză şi rusă, a semnat mai multe volume de poezie cu pseudonimul de Adi Urmanov, a obţinut prima bursă Soros pentru MA pe poezie la Universitatea Warwick, a ţinut câţiva ani la rând cursuri de creative writing la mânăstirea Râşca (la care au participat unii dintre cei mai interesanţi poeţi tineri cum ar fi Gabriella Eftimie), a absolvit facultatea de Teologie la secţia Pastorală a Universităţii Bucureşti, iar în prezent e doctorand la Universitatea din Durham, secţia de teologie ortodoxă, cu o teză despre Eclesiologia părintelui Sofronie Saharov. Discuţia de mai jos a avut loc în septembrie, anul trecut.
Costi Rogozanu.: De ce vreau să vorbesc cu tine. Mă deranjează că vine dinspre Biserica Ortodoxă Română doar un anume tip de discurs, care nu e vorba că ar fi neapărat violent, ci ultraretrograd, care refuză orice confruntare cu prezentul, cu temele contemporane, ceea ce nu se întâmplă cu biserica catolică, de exemplu.
Adriana Gheorghe: Deşi BOR, mai nou, uzează de mijloacele de comunicare contemporane, apare la tv, îţi intră în casă.
Leo aka Serafim: Sunt două lucruri diferite: discursul pe care-l are preotul în biserică şi mai ales la spovedanie şi discursul oficialilor bisericii atunci când sunt puşi în postura de a avea o atitudine.
Voi confundaţi biserica instituţie cu biserica vie care înseamnă, de fapt, preotul. Discursul adevăratei biserici este discursul preotului din biserică. Dacă vreţi un astfel acces, atunci trebuie ca lumea contemporană să vină să-l asculte pe preot în biserică. Dacă-l scoţi din biserică, el devine un om, care – brusc – se trezește ca face parte dintr-o instituţie, iar acea instituţie, ca orice altă instituţie, are nişte reguli, care sunt strict omeneşti, nu mai au nimic de-a face cu ceea ce înseamnă biserica aia din care el a ieşit şi care e, repet, biserica vie. Iar eu în numele instituţiei nici nu pot şi nici nu îmi propun să vorbesc.
C.R.: Dar, în atitudinea ta publică, nu poţi vorbi cu noi de la om la om? Nu poţi eluda regulile... corporaţiei, că aşa şi eu lucrez într-o corporaţie, cu mult mai puţină tradiţie ca a ta, dar asta nu mă anihilează total.
S.: Niciodată un preot nu va putea să aibă în mod public discursul pe care-l are în spovedanie. De asta este o nebunie să imaginezi emisiuni de genul duhovnic la tv, sau prin corespondenţă, în cadrul unui ziar sau al unei reviste, este imposibil, pentru că aia este o taină în primul rând. Este o taină pentru că atunci eu, preotul, mă pun la dispoziţia lui Dumnezeu şi renunţ la aceste reguli omeneşti, de care mă simt încorsetat oricând în afara acelor taine. Când am intrat la spovedanie, ştiu că sunt doar eu cu omul ăla şi Dumnezeu şi îi spun omului ce-mi pune Dumnezeu în minte să-i spun.
A.Gh.: Nu se poate purta nici un fel de dialog teologic, altul decât cel duhovnicesc? Eu asta încerc să înţeleg.
S.: Nu, dialog, nu. Nu dialogul din spovedanie, care e singurul dialog adevărat al bisericii. Iar un dialog de la om la om, cum vrei tu, e de fapt un dialog cu instituţia. M-am gândit foarte mult la întâlnirea asta cu voi pentru că mi-am dat seama că ce vreţi voi nu se poate.
C.R.: Ştii ce e nasol.. În dialogurile mele cu oameni din biserică, mi s-a părut întotdeauna foarte grav că voi nu vă deschideţi totuşi deloc faţă de un public, să zicem, nepracticant, cum sunt eu, indiferent la partea asta ritualică. Mă interesează însă foarte mult să vorbesc cu oamenii bisericii...
A.Gh.: În plus mi se pare că sunt 2 lucruri diferite: opiniile unui om al bisericii despre problemele lumii contemporane, dar şi problematicile lumii lui, teologia, exprimată pe limba contemporană. Pe mine, de exemplu, partea a doua m-ar interesa. Aici s-ar putea produce un dialog? Sau ideea de dialog e problema? Un discurs livrat pur şi simplu, în scris sau live, se poate? Cum face Rafail Noica de exemplu?
S.: Nu ştiu ce să spun despre asta. Şi mă refer aici la ce îmi stă mie în putinţă. Cât despre dialog, se poate un dialog teologic de tip academic, dar nu unul viu, nu aşa cum port în biserică şi care e singura atitudine pe care mi-o cunosc ca fiind adevărată. În rest, întotdeauna când vorbesc cu un om în afara spovedaniei, falsez, mai mult sau mai puţin. Adică, (în faţa unui om, în afara bisericii şi a tainei, sunt şi eu un alt om, dar) păstrez deformarea profesională de pe urma spovedaniei şi nu mă pot abţine să nu-mi adaptez discursul în funcţie de nevoile pe care simt că le are. Şi atunci nuanţez sau accentuez nu ce e important pentru mine ci ceea ce l-ar ajuta pe el.
C.R.: Dar eu nu vreau ajutor. Vreau doar să dialoghez. Vreau să te cunosc. Din câte am reuşit să aflu de la oameni care te-au cunoscut sau de pe Internet, mi se pare că eşti un om foarte interesant, care ar avea multe de spus despre lumea asta contemporană.
S.: Hai pune-mi o întrebare practică. Ceva ce ai vrea să ştii de la mine.
C.R..: Aş vrea să ştiu, de exemplu, cum simţi criza economică de acolo de unde eşti tu şi cum simţi că sunt oamenii afectaţi, dincolo de latura financiară, cum simţi că vor fi sau sunt deja afectaţi spiritual?
S.: Sunt afectati în funcţie de cât de mult erau în biserică. Cei care nu erau în biserică, acum au tendinţa de a se îndepărta şi mai mult de ce înseamnă pentru mine viaţă, în sensul că fac mult mai multe compromisuri pentru a obţine acei bani de care nici măcar nu au nevoie, cu care s-au legat înainte de intrarea în criză şi este un soi de efect al lăcomiei nejustificate dinaintea crizei. Iar cei care sunt în biserică, dacă reuşesc să rămână în biserică, pentru că au avut parte de un duhovnic cât de cât coerent, profită teribil de mult de pe urma crizei ăsteia, pentru că, de exemplu, a rămâne acasă, mai ales în mediul rural, de unde vin eu, înseamnă foarte mult timp petrecut în familie, mai mult decât au petrecut vreodată. Şi au început să vină la spovedanie tot mai multe cupluri. Bărbaţii vin foarte greu la spovedanie, în general la bătrâneţe sau tineri izbiţi, cum am fost şi eu la un moment dat, de o experienţă sau alta. Ieşind din mediul bărbătesc, stând mai mult cu soţia şi copiii, cumva se sensibilizează într-un fel în care nu l-ar fi făcut altfel. Şi vin la spovedanie. Pentru mine, criza asta n-a făcut decât să adâncească cumva diferenţa între cele două tipuri de oameni: Cei care meregeau la biserică şi cei care nu mergeau. Mă refer aici la cei care aveau o relaţie vie cu biserica, nu care mai aprindeau o lumânare din când în când, asta n-are nici o relevanţă.
C.R.: Oamenii care lucrează în industria showbiz-ului acum spun că e o mană cerească pentru ei criza din motivele pe care le spui şi tu – pentru că oamenii stau mai mult acasă şi consumă mai mult televizor, mai mult Internet, familie însemnând şi consumul împreună al chestiilor care se difuzează acasă. Despărţirea de care zici, dintre oamenii care duc în biserică şi cei care nu se duc e ajutată şi de mediile astea?
S.: Experienţa mea concretă nu include chestia asta. Eu vin din mediul rural şi oamenii mei, e adevărat, au televizor, dar ritmul vieţii lor e generat cumva de munca din jurul casei, iar a petrece mai mult timp cu familia înseamnă a te îngriji să văruieşti un gard, pe care nu l-ai fi văruit decât eventual iarna când nu era de lucru.
A.Gh.: Dar spovedeşti şi de la oraş.
S.: Da, mie mi-a rânduit Dumnezeu extremele, unii foarte săraci, alții foarte bine financiar. Da, dar oamenii ăștia din oraș oricum nu petrec timp în faţa televizorului, poate cel mult un meci sau un concert. Îşi iau ştirile din alte medii, Internetul în primul rând. Şi timpul petrecut împreună înseamnă plecat în weekenduri, în familie, lucru pe care nu-l făceau. E adevărat că i-am încurajat şi eu foarte mult. Adevărul e că televizorul şi lucrurile astea nu sunt o experiență pentru mine, ca duhovnic. Aş bate câmpii să vorbesc mai mult. Îmi imaginez că e posibil, un om fără job..
C.R.: La scară globală, în vara asta s-a înregistrat record de încasări în America la cinema. Şi culmea e că ce s-a vândut foarte bine au fost basme, Harry Potter, fantasy-uri, căi din astea de evadare.
A.Gh.: E normal.
S.: Dar vezi că e o nevoie de evadare combinată cu o nevoie de spiritualitate înţeleasă..
C.R.: În forme primitive. Dar e nevoie. Interesant ce spui cu familia.
“Dacă Dumnezeu mi-ar fi ascultat mai mult rugăciunile, încă din primele luni ale crizei, soluția erau copiii”
S.: Dacă Dumnezeu mi-ar fi ascultat mai mult rugăciunile, încă din primele luni ale crizei, soluția erau copiii. Începutul crizei a fost momentul ideal pentru toate familiile care își doresc asta de ani de zile... Serios, e o chestie concretă.
C.R.: Adică încep să câştig mai puţin, mă dau cu capul de pereţi să rezist... Şi tre să fac şi un copil...
S.: Păi gândeşte-te că ai un job foarte bine plătit, într-o bancă, de exemplu, și, deja, jumătate de departament primeşte un previz. Tu nu eşti încă în jumătatea aia, dar e evident că vine și rândul tău. E momentul ideal să-mi dea Dumnezeu copilul pe care-l doresc oricum de atâta timp, ca să beneficiez de cei 80% până trece criza.
C.R.: Dar nu beneficiezi de 80% decât un an sau..
S.: Doi ani. Pentru concediul de maternitate. 80% dintr-un salariu bun e onorabil. Oricum, mult mai onorabil decât să riști să pierzi tot salariul la concediere. Un fel de management al riscului.
C.R.: Bun, asta dacă lucrezi într-o bancă...
S.: Nu numai într-o bancă erau salarii bune la începutul crizei. Și mulți dintre cei pe care îi spovedesc aveau salariile astea, în bănci sau în alte părţi.
C.R.: Poţi să le dai două palme din partea mea?
S.: Celor din banci? Nu, pentru că nu e vina lor.
C.R.: Deci ăla e cel mai diabolic sistem.
S.: Nu sistemul e diabolic, noi suntem.
C.R.: Noi suntem diabolici?
S.: Nu ne-a obligat nimeni să ne schimbăm frigidere încă bune cu frigidere noi, sau să lăsăm maşina care era perfect funcţională ca să am una mai sclipitoare.
C.R.: Semnatul unui contract făcea parte aproape dintr-un act de socializare. Deci, ori intrai în hora nebună, ori nu, şi erai eliminat. Era o hotărâre foarte simplă.
S.:: Nu cred. Eu cred că dacă cereai acel contract să-l citeşti, ţi l-ar fi dat frumos acasă. E adevărat că nu le-ar fi convenit, dar nu aveau de ales. E foarte simplu să dai vina: banca m-a păcălit. E adevărat, ei sunt puşi pe făcut bani, de aia îi spune bancă, trăiesc din ce fură de la noi, adică din dobânzi. Iar eu mă duc la ei şi ce fac, opţiunea mea e să am încredere totală în ei? Aş citi şi ce scrie la toaletă, să nu mă pună să plătesc ceva după ce trag apa.. Cât de ruşinoşi să fim?
C.R.: Ai citit vreodată vreun contract de bancă?
S.: Da
C.R.: Şi ai înţeles ceva din el?
S.: Înţeleg aproape tot.
C.R.: Da, bine, ai terminat o facultate de specialitate. Eu nu l-am înţeles, de exemplu, decât după ce l-am citit cu un avocat.
S.: Reacţia oamenilor care se spovedesc la mine şi care n-au făcut ASE-ul, e să mă sune, să-mi trimită contractul pe mail sau să consulte un avocat. Nu se poate să-ţi fie ruşine să-i spui domnişoarei de la bancă stai puţin, nu mă grăbi, că eu n-am terminat de citit. Dar dincolo de asta, înainte de acel contract, a existat o nevoie de a cheltui bani care în peste 90% din cazuri era nejustificată. Asta este ceea ce mă interesează pe mine ca om la bisericii.
Bănci, credite, criză. Plus descentralizare
C.R.: Nu ţi se pare frumos că, de exemplu, vorbeai despre familie, femeia, care se ştie că munceşte de 10 ori mai mult decât bărbatul în familia aia, are, în sfârşit o maşină de spălat bună?
S.: Acum eşti tu un pic retrograd. Pentru că majoritatea familiilor, inclusiv la sat, au demult maşini de spălat, inclusiv din astea automate, cu bule şi cu tot ce vrei. Primele au fost luate în anii ’90.
C.R.: Nu-i adevărat. Poate zona mea e mai săracă... La mine, pe Siret, şi-au luat doar cu rate. Ce e ultraamuzant în satul meu natal sunt cele două mari momente de boom. Unul, creditul cu buletinul şi doi - o inundaţie teribilă, în urma căreia Guvernul le-a dat ajutor să-şi înceapă să-şi facă casă nouă. Acum intri într-un sat foarte ok.
S.: Ştiu şi eu un sat care arată oribil după gustul meu, nu neapărat bine, arăta mult mai bine acum şase ani când era plin de case vechi care acum sunt toate rase şi există numai monştrii din ăştia pe bolţari, dar în care nu locuiesc. Locuiesc în cămăruţe alăturate pentru că nu pot încălzi monstrul, şi pe asta îl ţin pentru când vin rudele din străinătate.
C.R.: Ăsta e fenomen de zonă bogată.
S.: Asta-i Bucovina proastă, că există şi Bucovina deşteaptă a oamenilor cu morişcă bună în cap, care au înţeles că locuinţele vechi sunt mult mai profitabile decât una nouă şi le-au păstrat pe exterior şi pe dinăuntru le-au schimbat complet. Să ştii că multe lucruri pe care le-am învăţat la ASE, le-am regăsit în gura lui Iisus, spuse aşa foarte clar. Nu putea să spună Iisus despre piramida nevoilor, dar putea să spună despre bogătaşul care a strâns tot anul până a umplut tot hambarul, după care problema lui era cum să-l spargă să facă unul şi mai mare. Deci, evident, nevoia lui nu putea să treacă peste ceea ce el gândise iniţial ca maximumul necesităţii, dar dacă tot am atins acest maxim, nu-i aşa, de ce să n-am şi mai mult... Ăsta e exact comportamentul care a condus aici. Dacă omul gândea, am un cal, de ce să-l am şi pe-al doilea, am maşină etc. şi punea bănuţul în plus ca să plece undeva cu soţia. Dar nimeni nu gândeşte aşa, e chestia asta de a aduna material.
C.R.: Crezi că va învăţa zona asta din estul Europei să treacă de la, să-i zicem, religia împrumutului pe 20 de ani în religia economisirii? Şi pentru că vorbeam de bănci, noi am fost fraierii, noi am semnat contractele, noi nu le-am citit, pe de altă parte banca a beneficiat de una dintre cele mai puternice propagande din toate zonele - din zona intelectuală înaltă (discursul liberal e mult mai dezvoltat în România decât să zicem, discursul social) şi atunci toată propaganda asta a făcut din bancă nucleul noii ordini sociale. Şi acum se iau bani publici, în Germania, Franţa, America şi sunt băgaţi în bănci să le salveze, ele sint inima. Cum crezi că se vor raporta oamenii la bani în 5-10 ani? Vor rămâne aşa locuri sfinte, sau vor începe să dezvolte o ură care s-ar putea să nu fie bună?
A.Gh.: De tipul dă-le două palme bancherilor pe care-i ştii din partea mea?
S.: Şi la prima şi la a doua întrebare, răspunsul e: nu, se vor împrumuta în continuare. Banca e un business şi aşa va şi rămâne, unul care vinde bani. Dacă eşti de acord, cumperi, dacă nu, nu vine banca la uşă cu mitraliera. Banca e inima capitalismului; dacă vrem capitalism, nu se poate fără.
La noi e însă foamea asta pe care o s-o mai moştenim ani de zile. Care din comunism vine.
A.Gh.: Comunism? Nu e pur şi simplu un simptom al societăţii de consum?
S.: Sunt două lucruri care s-au suprapus perfect la noi. Ne e străină, de exemplu, următoarea chestie: Am fost la cumpărături cu o prietenă englezoaică şi şi-a luat o jumătate de pâine, două ouă şi un măr. Şi am întrebat-o – dar mâine nu mănânci? Ba da, dar vin mâine şi cumpăr. Nu mi-am dat seama de această diferenţă până atunci. În paralel cu clienţii de supermarket, există şi ceilalţi, mai relaxaţi. De exemplu, când a fost uraganul Katrina, au murit de foame în casă pentru că nu exista metalitatea aprovizionării disperate, aveau in frigider ce le trebuia azi si, poate, maine.
Pe de altă parte, în ceea ce mă priveşte, admit că mi-e foarte greu să nu cumpăr la oferte mari care implică reduceri de preţ. Automat socotesc, mama cât economisesc. Chiar dacă e mai mult decât am nevoie, chiar daca se strică sau ajung să mănânc mai mult ca să nu se strice, ceea ce e o demenţă.
C.R.: Ieşim puţin din discursul cu băncile, dar nu de tot. Acum e la modă discursul descentralizării. Toată lumea vorbeşte despre importanţa comunităţii. Mie acest discurs mi se pare dintre cele mai periculoase, pentru că România era descentralizată demult. În ce sens.. Am fost în câteva oraşe de provincie pe care le ştiu foarte bine, din zone extrem de diferite, unde am văzut “familia” în înţelesul cel mai negativ al ei: pilăreală, băgat peste tot, aici caracatiţe care se bat peste tot, acolo, la nivel local. Nici o şansă pentru un tânăr, tot ne întrebăm de ce fug în oraşe mari. Cum împaci instinctul ăsta familial bun - de a sta cu copiii, cu soţia - cu instinctul ăsta familial primitiv: de a domina comunitatea, de a ţine cu familia ta cel mai mult, de a rupe şansele celorlalţi în două ş.a.
S.: Mie mi-e limpede. Dacă acea comunitate are un preot bun, lucrul acesta nu se va întâmpla. Hai să vorbim la nivel de sat. Pentru că la nivel de oraş e mult mai mult de-atât. Dar, oricum, sunt absolut împotriva descentralizării în România. În alte ţări este de departe cea mai bună variantă. Pentru că, într-adevăr banii se dau, şi vorbesc ştiind cazuri concrete, după interese şi relaţii de prietenie, sau familiale. Trebuie să fii nebun să nu spui că ăsta e adevărul în România.
C.R.: E acum politică de stat.
S.: Dar această politică a descentralizării e copiată dintr-o realitate care la noi nu există
C.R.: Ca uninominalul şi altele
S.: Absolut. Importuri vestice create de nevoile reale ale unei societăţi, alta decât România, iar noi am luat produsul uitând că societatea noastră nu e nici pe departe pregătită. De asta nu funcţionează în marea majoritate a cazurilor Şi mai e ceva, dacă există descentralizare, există şi pierderea controlului, control în sensul cel mai miliţienesc - de cine verifică cum s-au cheltuit banii.
C.R.: Asta mi se pare că e o problemă pe locul 2, 3. Mie mi se pare foarte grav altceva.
S.: Nu, pentru că, premisa descentralizării fiind că oamenii de la faţa locului ar şti cel mai bine care sunt nevoile reale, dacă ar exista şi un control, de la centru, sau din alte parte, din zone care nu cunosc local oamenii, atunci s-ar echilibra, poate, cele două lucruri, mă gândesc, că s-ar teme să facă măgării, sau măcar atât de mari sau atât de pe faţă, pentru că vor fi prinşi şi expuşi. Oamenii politici se tem foarte mult de asta. Dar aşa, ştiind că la mine-n sat mă înţeleg eu cumva cu primarul şi că pe primar îl controlează inspectorul judeţean, adică vărul primarului...
“Bisericile mici sunt binevenite oricând, aşa e firesc, o biserică foarte mică, cât pentru o stradă”
C.R.: Dar ştii care e problema.. Am observat două explozii imobiliare, de două naturi: pe de o parte băncile – sunt sedii peste tot, printre blocuri, prin ganguri. Apoi, peste tot au apărut biserici noi - şi ăsta e cel de-al doilea lucru. Şi, din păcate, mi se pare că-s amândouă de business. Tie cum ţi se pare?
S.: Depinde. Dacă sunt catedrale..
C.R.: Nu, biserici mici.
S.: Bisericile mici sunt binevenite oricând, Costi, dar dacă sunt cu adevărat mici. Că în Biserica Ortodoxa, încă de la început, ăsta a fost sistemul firesc - o biserică foarte mică, atât cât pentru o stradă. Povestea asta cu bisericile mari, monumentale vine din vest, n-are nimic de-a face cu Ortodoxia. Si uita-te in vest, sa vezi ce s-a ales de catedralele lor, ca sunt restaurante si banci. Apropo de banci... Ideea in Ortodoxie era chiar aia de comunitate locala, în fiecare localitate existau bisericuţe pentru aproape toţi sfinţii din calendar. Iar bisericutele astea sunt şi teribil de ieftine, plus ca ar trebui să fie funcţionale.
C.R.: Nu știu, mică aşa cum e, suge foarte mult.
S.: Nu bisericile mici, de cartier, cheltuie banii, să ştii, ci mamutii, acele catedrale uriaşe, pe care le vezi în toată Moldova.
A.Gh.: Care rămân şi neterminate.
S.: Şi care sunt nejustificate şi nici nu-şi ating scopul. Pentru că omul care va merge acolo, niciodată nu va aparţine unei familii duhovnicesti.
C.R.: Cumea e că în mamuţii ăştia e şi cea mai mare înghesuială, deşi e spaţiu.
S.: Nu e culmea, pentru că ăştia sunt ortodocşii cu numele. Oamenii care încearcă să-şi trăiască asumat Ortodoxia vor fugi de aceste aglomeraţii şi-şi vor căuta un cuib al lor, ascuns de forfotă, camere video şi tot restul.
C.R.: Mie asta mi s-a părut ca o culme a capitalismului, că, în vremea comunismului, se făceau blocuri în jurul bisericilor şi în capitalism s-au băgat bisericile între blocuri. Efectul e acelaşi.
BOR şi Securitatea: “Ar trebui să ne asumăm riscul de a vorbi în dodii, pentru că nu am trăit cu adevărat în sistemul respectiv”
S.: Într-un fel, comuniștii nostri n-au ştiut, dar în felul asta au făcut un mare bine Bisericii, pe termen lung.
C.R.; Da, au strâns comunitatea.
S.: Exact. Au fost mai “deştepţi”, în sensul ăsta rău, comuniştii ruşi care au înconjurat bisericile, unele splendide, de secolele 14, 15, cu fabrici, fabrici care azi sunt şi părăsite, nici măcar muncitorii nu mai intră în locaşurile alea. Sunt pierdute iremediabil.
C.R.: Spuneai tu, la un moment dat, într-un alt interviu, că spre deosebire de biserica rusă, biserica ortodoxă română a fost mult mai diplomată sau chiar supusă în relaţie cu sistemul şi, ca atare, a rezistat mai bine. Parafrazez acum.
S.: N-am spus că a fost mai supusă, ci că a avut o reacţie mult mai înţeleaptă în contextul de atunci. Au fost, într-adevăr, două tipuri de reacţii, dar şi eu şi tu ar trebui să ne asumăm riscul de a vorbi în dodii, pentru că noi nu am trăit cu adevărat în sistemul respectiv.
C.R.: Normal.
S.: Eu ştiu foarte clar de la preoţi buni, preoţi pentru care am o admiraţie copleşitoare, că este imposibil să găseşti un preot singur hirotonit în perioada comunistă care să n-aibă dosar la Securitate. Pentru că existau fişe care li se dădeau din seminar cu întrebări-tip pe care le puteai completa într-un fel sau altul. “Există cineva care l-a vorbit de rău pe tovaraşul Nicolae Ceauşescu, da sau ba?”, dar fie că scriai da şi trebuia să spui şi cine, fie ca spuneai nu, dosarul ala tot exista, pentru fiecare, asta e o realitate. Şi în momentul în care se aude că episcopul sau preotul x are dosar, e important de văzut ce e în dosarul ăla. Ar trebui mers chiar mai departe, cine a fost turnat, x, y, z. Ar trebui întrebaţi şi ei dacă nu cumva au fost turnaţi în înţelegere cu preotul. Este alt lucru, pe care l-am auzit de la preoţi buni, se facea asta, în înţelegere cu oamenii de încredere ai bisericii, spunea preotul ceva fără nicio importanţă, dar spunea ceva, ca să nu se închidă mînăstirea şi să nu aducă pe unul format din fașă de ei..
C.R.: Totuşi se dau rapoarte finale pe comunism, se luptă în continuare cu comunismul foarte acerb şi victimele, până la urmă, sunt alea de care zici tu. 1. Că legea a desconspirat doar informatorii, unii dintre ei victime la rândul lor şi 2. cazurile celebre.
S.: Marea mea durere este că suntem mai manipulaţi acum noi, ăştia tinerii, care avem impresia că deconspirăm lucrurile şi deci, trăim în adevăr, dar suntem încă manipulaţi de cei care fac aceste deconspirări pentru că ei nu vor să contextualizăm. Lasă-mă să ştiu numele victimei, să contactez omul ăla daca mai e în viaţă, sa înţeleg contextul.
A.Gh.: Mai e un lucru relevant – reacţia celui care a turnat, acum.
C.R.: Mie mi se pare că oamenii nu înţeleg că mizeriile continuă şi acum, în 2009, doar că nu se mai înregistrează de nimeni. Şi se profită de faptul că mizeriile umane au fost înregistrate la un moment dat.
S.: Exact. Nimeni nu mai percutează la asta pentru că nu mai vor. Tinerii se consideră “liberi”, asociază manipularea şi supravegherea vieţilor lor cu o epocă apusă, a părinţilor şi bunicilor. Şi nu vor să înţeleagă că libertatea lor e o negociere de determinări şi manipulări. Că decolteul pe care-l poartă a fost gândit de cineva, însemnă ceva. Nu-ţi spun să nu te îmbraci aşa, dar fii conştient de ele şi nu-mi spune că nu eşti generat, în comportamentul tău de alţii, pentru că eşti.
C.R.: E o aroganţă a generaţiei noastre.
S.: E o disperare combinată cu multă prostie. Suntem atât de superficiali şi de oportunişti şi pentru nişte scopuri atât de mici. E chestia aia cu cocoş la tine în curte. Toata viaţa ne luptăm să ne delimităm curtea în care putem să rămânem cocoşi, iar dacă apare cumva în curtea aia o zonă unde nu mai sunt sunt cocoş, în loc să mă lupt s-o recuperez…
“Azi, creştinismul a fost redus la cumsecădenie”
C.R.: În momente de-astea de criză, am foarte mulţi amici care îşi pierd joburi, case etc. a dispărut orice formă de - mie aşa îmi place să-i spun - idealism. A dispărut un fel de a te raporta la viaţă ceva mai dur, ceva mai barbăteşte şi ceva mai indiferent faţă de casa sau maşina de spălat pe care o ai. Mă întrebai de ce am vrut să vorbesc cu tine. Pentru că mi se pare foarte important să consolidezi discursul ăsta, indiferent că e bisericesc sau pur reflexiv, dar discursul ăsta idealist trebuie cumva recuperat.
A.Gh.: Aha. E şi ăsta un fel de a spune lucrurile. Idealism. De a avea un set de valori după care să te conduci în pofida contextelor.
C.R.: Un centimetru desupra zilei de mâine.
S.: Decât să îmbrăţişez diferite valori în care cred până la un punct şi să nu rezolv de fapt nimic, mai bine una pentru care risc comodităţile şi tot restul. Apropo de ce omoară biserica. Faptul că nimeni nu-şi mai asumă drumul creştinesc până la capăt. Era în secolul IV când Sf. Ioan Gură de Aur spunea: “Azi, creştinismul a fost redus la cumsecădenie”. Iar la noi, azi, a fi un om cumsecade e deja idealul creştinului. Dar nu asta înseamnă creştinism. Creştinismul era o nebunie, te putea smulge din lume.
C.R.: Din puţina mea cultură teologică, la școală am avut profesori buni din zona aia, şi, îmi amintesc, am citit foarte mult Ivireanu şi, din predicile lui, ţin minte că jumătate erau foarte agresive cu oamenii din sală, împotriva vanităţii lumeşti etc.
S.: Îşi permitea retorica asta agresivă.
C.R.: Acum de ce nu şi-o mai permit preoţii?
S.: În nici un caz eu nu-mi mai permit acum să fac acelaşi lucru cu Antim Ivireanu, iar Sf. Antim nu o făcea la fel ca Sf. Ioan Gură de Aur, de exemplu. Ideea e cât şi cum o faci. Păi Sf. Ioan în Constantinopol într-o predică a socotit câţi oameni bogaţi sunt în cetate şi le-a spus câţi săraci revin fiecăruia. Le-a mai spus ca sunt toţi vrednici să se ducă, unde nu trebuie să se ducă pentru că ar putea întreţine toţi săracii fără să simtă.
C.R.: Cred că ştiu, ne-a povestit Dan Horia Mazilu. Şi acum de ce nu mai e posibil discursul ăsta?
S.: Pentru că dacă faci acum asta în biserică vei obţine una din cele două variante de comportament: fie vor deznădajdui, cei care vor să rămână în biserică şi asta e o boală cu care vrei cel mai puţin să te încurci ca duhovnic - un om picat în deznădejde, mai bine ar pleca de tot din biserică o vreme, până i s-ar umple sufletul de nevoi şi s-ar întoarce sănătos; ori, dacă e un om care n-a prins rădăcini cumva în biserică, pleacă şi nu se mai întoarce. Şi atunci sunt redus la a avea un discurs... o combinaţie între a fi cumsecade, cu a încerca să-i dau speranţă omului că se poate un pic mai bine şi că pe lângă nenorocirea asta cotidiană, există un fel de altă realitate. Îi spun să meargă înainte cu cotidianul său dar să întoarcă un pic privirea şi spre altceva, de la zi la zi, încă puţin mai mult. Întotdeauna dacă persişti în asta, Dumnezeu face să scurtcircuiteze ceva în viaţa ta. Nu le fac morală oamenilor din biserică la predică, pot să le fac morală la spovedanie. Pentru că acolo simţi care e măsura fiecăruia. De aceea îţi spuneam că e o taină. La spoveanie nu mergi cu un discurs pregătit, te duci gol, omul ăla a venit în faţa ta, îţi spune ce are de spus, de multe ori nici nu eşti atent la ce spune exact, pentru că, ce poate spune, Doamne iartă-mă, pentru că până la urmă pacatele ce înseamnă - mândrie şi desfrânare; şi câte tipuri de desfrânare pot fi? Trecutul omului e oricum trecut, în timp ce el vorbeşte nu încerci decât să vezi, cumva, unde este el în prezent şi să-l îndrumi cumva în viitor. Pentru că preotul nu e făcut să-i dea în cap omului pentru trecutul lui ci să-l ia de mână spre un viitor mai altfel, dintr-o altă zonă. Eu nu pot să fac asta în masă.
C.R.: Ce spui tu e ideal.
S.: Dar idealul ăsta e posibil la spovedanie.
A.Gh.: Şi “idealul” de care vorbește Costi sau viața religioasă de care vorbești tu nu înseamnă supra-vieţuire, nu? E un apel la altă realitate pentru mai multă viaţă câtă vreme eşti viu.
S.: Numai că acea existenţă ideală spre care tinzi, creştin fiind, nu e disponibilă în desăvarşirea ei, decât dincolo. E ca un fel de, zicea părintele Sofronie, un fel de stea la care te uiţi şi tu mergi prin lumea asta dementă în toate părţile, important e să vezi steaua aia. Evident că eu de aici nu pun mâna pe ea, dar trebuie să mă uit la ea tot timpul sprea ea, sa nu pierd directia. Sau ce frumos a fost, acum câteva săptămâni, minunea aceea cu Moise, când a scos poporul evreu din Egipt şi-i ducea prin pustiu către Israel şi-i muşcau şerpii otrăvitori. Şi-i apare Dumnezeu lui Moise şi-i spune să facă un şarpe de aramă pe care să-l înalţe şi cine va privi la şarpe, nu va muri, deşi sunt muşcaţi în continuare. E aparent acelaşi lucru, nu sunt scăpaţi de scârba de a vedea că se urcă pe tine, sau de durerea muşcăturii, pur şi simplu nu mai mori. Asta e a trece prin viaţă, prin mizerii şi micime, nu numai a celor din jur dar a mea proprie, care e cea mai greu de suprtat, dar cumva având lumina aia.
A.Gh.: În ce mare fel sună cum ai formulat “ce frumos a fost, acum câteva săptămâni, minunea aceea cu Moise”. Minunea cu Moise ca întâmplare viaţa ta de acum câteva luni.
S.: Pai da, ăsta e rostul calendarului religios, îmi reaminteşte, îmi face prezent acel ceva în care cred. Tot părintele Sofronie zicea că a fi creştin însemna a trăi cumva cu capul în nori, în realitatea aia ideală spre care înaintezi cum-necum. Şi asta e cel mai important, să te ţii permanent cu capul deasupra norilor, în lumea aia, să nu laşi mizeriile vieţii de aici să-ţi capteze atenţia şi să te deturneze de la scopul tau.
A.Gh.: Şi dincoace de nori?
S.: În timp nu mai simţi şerpii. Mână-n mână cu Sf. Ioan, care zicea celor “îndrăgostiţi de lume”, că soluţia e “îndrăgosteşte-te de altceva, îndrăgosteşte-te de Dumnezeu”. Singura mea grijă, ca preot, este să-l ajut pe omul de la spovedanie să se îndrăgostească de Dumnezeu, nu să-l paralizez de frica pacatelor. Din dragostea faţă de patimi n-o să-l scoată frica, ci numai o altă dragoste, ajută-l să se îndrăgostească de Dumnezeu şi totul se va face mai departe de la sine. Creştinismul nu e o viaţă construită în jurul unui ax negativ, de genul nu face aia sau ailaltă. Chestia asta e mai falsă şi mai străină de creştinism decât orice. Viaţa creştinului e permanent afirmativă. Hristos n-a zis niciodată să nu faci ceva, ci permanent a zis ce să faci. Nu-ul, decalogul este în Vechiul Testament. Hristos a zis “fericiţi cei care au hrănit, îngrijit etc.”
C.R.: A mai alungat şi el negustorii din Templu.
S.: Este singurul moment.
C.R.: Păi. Ajungem iar la biserică
S.: E interesant că singurul moment în care Mântuitorul este atât de dur este atunci când oamenii Bisericii strică Biserica. E interesant pentru voi, laicii, şi dureros pentru noi, cei din cler. Dar asta se întâmpla, oameni ai Bisericii transfomau locul de rugăciune într-un loc al banilor.
C.R.: Se întâmplă şi acum asta. Cum vezi tu tot discursul ăsta idealist aplicat în lumea bisericească? Vreau să văd mai mulţi preoţi cu capul în nori! Pentru că nu sunt. Poate nu mă întâlnesc eu cu cine trebuie.
S.: Ceea ce fac eu acum, mă refer la faptul că stăm de vorbă, discursul meu de acum, eu îl simt foarte clar ca fiind nefiresc, intermediar între două discursuri stabile, cel oficial, dulceago-înţepenit, care nu spune nimic real şi discursul viu, din spovedanie, în care eu te contruiesc pe tine şi tu mă contruieşti pe mine exclusiv înaintea lui Dumnezeu.
C.R.: Acum, după ce am vorbit cu tine despre atâtea lucruri care mă interesau pe mine, acum aş fi curios să te ascult spunând şi alte chestii, sa-ţi citesc recomandările teologice.
S.: Dar nu pot avea discursul de acum fiind în acelaşi timp şi cu capul perfect în nori. Acum, sunt numai la suprafaţă în nori, mintea mea rulează aici, cu voi. Nu, chiar nu cred că se poate vorbi despre Biserică, despre bănci şi crize finaciare, păstrându-ţi capul în nori. Se poate, cel mult, dezvolta un discurs intermediar, de felul celui de azi. Cu capul în nori, eu pot vorbi numai despre viaţa personală în Hristos. Era un sfânt care a spus un lucru simplu dar teribil de practic: “Tu vezi-ţi de mântuirea ta”. E un lucru atât de simplu şi pare egoist cumva. Vezi-ţi de mântuirea ta şi..
C.R.: Implicit vei avea grijă şi de ceilalţi.
S.: Da. Mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Dar tu nu contextualiza, nu nuanţa, nu face compromisuri. Urmează-l pe Hristos până în nebunia aia a Lui şi oamenii se vor mântui pe lângă tine, cumva firesc, de la sine, învaţând din mers, ca să zic aşa... Dar tu trebuie să mergi pe lângă un astfel de preot, trebuie să-l cauţi şi, odată ce l-ai găsit, să mergi pe lângă el până înveţi şi tu să-ţi lucrezi, la rândul tău, propria mântuire.
Cotidianul
Costi Rogozanu, Adriana Gheorghe
12 Ian 2010
Înainte de a deveni părintele Serafim de la mânăstirea Râşca, Leonard Aldea a fost Leo, iar Leo a lucrat la Petrom ca ecomist & translator din engleză şi rusă, a semnat mai multe volume de poezie cu pseudonimul de Adi Urmanov, a obţinut prima bursă Soros pentru MA pe poezie la Universitatea Warwick, a ţinut câţiva ani la rând cursuri de creative writing la mânăstirea Râşca (la care au participat unii dintre cei mai interesanţi poeţi tineri cum ar fi Gabriella Eftimie), a absolvit facultatea de Teologie la secţia Pastorală a Universităţii Bucureşti, iar în prezent e doctorand la Universitatea din Durham, secţia de teologie ortodoxă, cu o teză despre Eclesiologia părintelui Sofronie Saharov. Discuţia de mai jos a avut loc în septembrie, anul trecut.
Costi Rogozanu.: De ce vreau să vorbesc cu tine. Mă deranjează că vine dinspre Biserica Ortodoxă Română doar un anume tip de discurs, care nu e vorba că ar fi neapărat violent, ci ultraretrograd, care refuză orice confruntare cu prezentul, cu temele contemporane, ceea ce nu se întâmplă cu biserica catolică, de exemplu.
Adriana Gheorghe: Deşi BOR, mai nou, uzează de mijloacele de comunicare contemporane, apare la tv, îţi intră în casă.
Leo aka Serafim: Sunt două lucruri diferite: discursul pe care-l are preotul în biserică şi mai ales la spovedanie şi discursul oficialilor bisericii atunci când sunt puşi în postura de a avea o atitudine.
Voi confundaţi biserica instituţie cu biserica vie care înseamnă, de fapt, preotul. Discursul adevăratei biserici este discursul preotului din biserică. Dacă vreţi un astfel acces, atunci trebuie ca lumea contemporană să vină să-l asculte pe preot în biserică. Dacă-l scoţi din biserică, el devine un om, care – brusc – se trezește ca face parte dintr-o instituţie, iar acea instituţie, ca orice altă instituţie, are nişte reguli, care sunt strict omeneşti, nu mai au nimic de-a face cu ceea ce înseamnă biserica aia din care el a ieşit şi care e, repet, biserica vie. Iar eu în numele instituţiei nici nu pot şi nici nu îmi propun să vorbesc.
C.R.: Dar, în atitudinea ta publică, nu poţi vorbi cu noi de la om la om? Nu poţi eluda regulile... corporaţiei, că aşa şi eu lucrez într-o corporaţie, cu mult mai puţină tradiţie ca a ta, dar asta nu mă anihilează total.
S.: Niciodată un preot nu va putea să aibă în mod public discursul pe care-l are în spovedanie. De asta este o nebunie să imaginezi emisiuni de genul duhovnic la tv, sau prin corespondenţă, în cadrul unui ziar sau al unei reviste, este imposibil, pentru că aia este o taină în primul rând. Este o taină pentru că atunci eu, preotul, mă pun la dispoziţia lui Dumnezeu şi renunţ la aceste reguli omeneşti, de care mă simt încorsetat oricând în afara acelor taine. Când am intrat la spovedanie, ştiu că sunt doar eu cu omul ăla şi Dumnezeu şi îi spun omului ce-mi pune Dumnezeu în minte să-i spun.
A.Gh.: Nu se poate purta nici un fel de dialog teologic, altul decât cel duhovnicesc? Eu asta încerc să înţeleg.
S.: Nu, dialog, nu. Nu dialogul din spovedanie, care e singurul dialog adevărat al bisericii. Iar un dialog de la om la om, cum vrei tu, e de fapt un dialog cu instituţia. M-am gândit foarte mult la întâlnirea asta cu voi pentru că mi-am dat seama că ce vreţi voi nu se poate.
C.R.: Ştii ce e nasol.. În dialogurile mele cu oameni din biserică, mi s-a părut întotdeauna foarte grav că voi nu vă deschideţi totuşi deloc faţă de un public, să zicem, nepracticant, cum sunt eu, indiferent la partea asta ritualică. Mă interesează însă foarte mult să vorbesc cu oamenii bisericii...
A.Gh.: În plus mi se pare că sunt 2 lucruri diferite: opiniile unui om al bisericii despre problemele lumii contemporane, dar şi problematicile lumii lui, teologia, exprimată pe limba contemporană. Pe mine, de exemplu, partea a doua m-ar interesa. Aici s-ar putea produce un dialog? Sau ideea de dialog e problema? Un discurs livrat pur şi simplu, în scris sau live, se poate? Cum face Rafail Noica de exemplu?
S.: Nu ştiu ce să spun despre asta. Şi mă refer aici la ce îmi stă mie în putinţă. Cât despre dialog, se poate un dialog teologic de tip academic, dar nu unul viu, nu aşa cum port în biserică şi care e singura atitudine pe care mi-o cunosc ca fiind adevărată. În rest, întotdeauna când vorbesc cu un om în afara spovedaniei, falsez, mai mult sau mai puţin. Adică, (în faţa unui om, în afara bisericii şi a tainei, sunt şi eu un alt om, dar) păstrez deformarea profesională de pe urma spovedaniei şi nu mă pot abţine să nu-mi adaptez discursul în funcţie de nevoile pe care simt că le are. Şi atunci nuanţez sau accentuez nu ce e important pentru mine ci ceea ce l-ar ajuta pe el.
C.R.: Dar eu nu vreau ajutor. Vreau doar să dialoghez. Vreau să te cunosc. Din câte am reuşit să aflu de la oameni care te-au cunoscut sau de pe Internet, mi se pare că eşti un om foarte interesant, care ar avea multe de spus despre lumea asta contemporană.
S.: Hai pune-mi o întrebare practică. Ceva ce ai vrea să ştii de la mine.
C.R..: Aş vrea să ştiu, de exemplu, cum simţi criza economică de acolo de unde eşti tu şi cum simţi că sunt oamenii afectaţi, dincolo de latura financiară, cum simţi că vor fi sau sunt deja afectaţi spiritual?
S.: Sunt afectati în funcţie de cât de mult erau în biserică. Cei care nu erau în biserică, acum au tendinţa de a se îndepărta şi mai mult de ce înseamnă pentru mine viaţă, în sensul că fac mult mai multe compromisuri pentru a obţine acei bani de care nici măcar nu au nevoie, cu care s-au legat înainte de intrarea în criză şi este un soi de efect al lăcomiei nejustificate dinaintea crizei. Iar cei care sunt în biserică, dacă reuşesc să rămână în biserică, pentru că au avut parte de un duhovnic cât de cât coerent, profită teribil de mult de pe urma crizei ăsteia, pentru că, de exemplu, a rămâne acasă, mai ales în mediul rural, de unde vin eu, înseamnă foarte mult timp petrecut în familie, mai mult decât au petrecut vreodată. Şi au început să vină la spovedanie tot mai multe cupluri. Bărbaţii vin foarte greu la spovedanie, în general la bătrâneţe sau tineri izbiţi, cum am fost şi eu la un moment dat, de o experienţă sau alta. Ieşind din mediul bărbătesc, stând mai mult cu soţia şi copiii, cumva se sensibilizează într-un fel în care nu l-ar fi făcut altfel. Şi vin la spovedanie. Pentru mine, criza asta n-a făcut decât să adâncească cumva diferenţa între cele două tipuri de oameni: Cei care meregeau la biserică şi cei care nu mergeau. Mă refer aici la cei care aveau o relaţie vie cu biserica, nu care mai aprindeau o lumânare din când în când, asta n-are nici o relevanţă.
C.R.: Oamenii care lucrează în industria showbiz-ului acum spun că e o mană cerească pentru ei criza din motivele pe care le spui şi tu – pentru că oamenii stau mai mult acasă şi consumă mai mult televizor, mai mult Internet, familie însemnând şi consumul împreună al chestiilor care se difuzează acasă. Despărţirea de care zici, dintre oamenii care duc în biserică şi cei care nu se duc e ajutată şi de mediile astea?
S.: Experienţa mea concretă nu include chestia asta. Eu vin din mediul rural şi oamenii mei, e adevărat, au televizor, dar ritmul vieţii lor e generat cumva de munca din jurul casei, iar a petrece mai mult timp cu familia înseamnă a te îngriji să văruieşti un gard, pe care nu l-ai fi văruit decât eventual iarna când nu era de lucru.
A.Gh.: Dar spovedeşti şi de la oraş.
S.: Da, mie mi-a rânduit Dumnezeu extremele, unii foarte săraci, alții foarte bine financiar. Da, dar oamenii ăștia din oraș oricum nu petrec timp în faţa televizorului, poate cel mult un meci sau un concert. Îşi iau ştirile din alte medii, Internetul în primul rând. Şi timpul petrecut împreună înseamnă plecat în weekenduri, în familie, lucru pe care nu-l făceau. E adevărat că i-am încurajat şi eu foarte mult. Adevărul e că televizorul şi lucrurile astea nu sunt o experiență pentru mine, ca duhovnic. Aş bate câmpii să vorbesc mai mult. Îmi imaginez că e posibil, un om fără job..
C.R.: La scară globală, în vara asta s-a înregistrat record de încasări în America la cinema. Şi culmea e că ce s-a vândut foarte bine au fost basme, Harry Potter, fantasy-uri, căi din astea de evadare.
A.Gh.: E normal.
S.: Dar vezi că e o nevoie de evadare combinată cu o nevoie de spiritualitate înţeleasă..
C.R.: În forme primitive. Dar e nevoie. Interesant ce spui cu familia.
“Dacă Dumnezeu mi-ar fi ascultat mai mult rugăciunile, încă din primele luni ale crizei, soluția erau copiii”
S.: Dacă Dumnezeu mi-ar fi ascultat mai mult rugăciunile, încă din primele luni ale crizei, soluția erau copiii. Începutul crizei a fost momentul ideal pentru toate familiile care își doresc asta de ani de zile... Serios, e o chestie concretă.
C.R.: Adică încep să câştig mai puţin, mă dau cu capul de pereţi să rezist... Şi tre să fac şi un copil...
S.: Păi gândeşte-te că ai un job foarte bine plătit, într-o bancă, de exemplu, și, deja, jumătate de departament primeşte un previz. Tu nu eşti încă în jumătatea aia, dar e evident că vine și rândul tău. E momentul ideal să-mi dea Dumnezeu copilul pe care-l doresc oricum de atâta timp, ca să beneficiez de cei 80% până trece criza.
C.R.: Dar nu beneficiezi de 80% decât un an sau..
S.: Doi ani. Pentru concediul de maternitate. 80% dintr-un salariu bun e onorabil. Oricum, mult mai onorabil decât să riști să pierzi tot salariul la concediere. Un fel de management al riscului.
C.R.: Bun, asta dacă lucrezi într-o bancă...
S.: Nu numai într-o bancă erau salarii bune la începutul crizei. Și mulți dintre cei pe care îi spovedesc aveau salariile astea, în bănci sau în alte părţi.
C.R.: Poţi să le dai două palme din partea mea?
S.: Celor din banci? Nu, pentru că nu e vina lor.
C.R.: Deci ăla e cel mai diabolic sistem.
S.: Nu sistemul e diabolic, noi suntem.
C.R.: Noi suntem diabolici?
S.: Nu ne-a obligat nimeni să ne schimbăm frigidere încă bune cu frigidere noi, sau să lăsăm maşina care era perfect funcţională ca să am una mai sclipitoare.
C.R.: Semnatul unui contract făcea parte aproape dintr-un act de socializare. Deci, ori intrai în hora nebună, ori nu, şi erai eliminat. Era o hotărâre foarte simplă.
S.:: Nu cred. Eu cred că dacă cereai acel contract să-l citeşti, ţi l-ar fi dat frumos acasă. E adevărat că nu le-ar fi convenit, dar nu aveau de ales. E foarte simplu să dai vina: banca m-a păcălit. E adevărat, ei sunt puşi pe făcut bani, de aia îi spune bancă, trăiesc din ce fură de la noi, adică din dobânzi. Iar eu mă duc la ei şi ce fac, opţiunea mea e să am încredere totală în ei? Aş citi şi ce scrie la toaletă, să nu mă pună să plătesc ceva după ce trag apa.. Cât de ruşinoşi să fim?
C.R.: Ai citit vreodată vreun contract de bancă?
S.: Da
C.R.: Şi ai înţeles ceva din el?
S.: Înţeleg aproape tot.
C.R.: Da, bine, ai terminat o facultate de specialitate. Eu nu l-am înţeles, de exemplu, decât după ce l-am citit cu un avocat.
S.: Reacţia oamenilor care se spovedesc la mine şi care n-au făcut ASE-ul, e să mă sune, să-mi trimită contractul pe mail sau să consulte un avocat. Nu se poate să-ţi fie ruşine să-i spui domnişoarei de la bancă stai puţin, nu mă grăbi, că eu n-am terminat de citit. Dar dincolo de asta, înainte de acel contract, a existat o nevoie de a cheltui bani care în peste 90% din cazuri era nejustificată. Asta este ceea ce mă interesează pe mine ca om la bisericii.
Bănci, credite, criză. Plus descentralizare
C.R.: Nu ţi se pare frumos că, de exemplu, vorbeai despre familie, femeia, care se ştie că munceşte de 10 ori mai mult decât bărbatul în familia aia, are, în sfârşit o maşină de spălat bună?
S.: Acum eşti tu un pic retrograd. Pentru că majoritatea familiilor, inclusiv la sat, au demult maşini de spălat, inclusiv din astea automate, cu bule şi cu tot ce vrei. Primele au fost luate în anii ’90.
C.R.: Nu-i adevărat. Poate zona mea e mai săracă... La mine, pe Siret, şi-au luat doar cu rate. Ce e ultraamuzant în satul meu natal sunt cele două mari momente de boom. Unul, creditul cu buletinul şi doi - o inundaţie teribilă, în urma căreia Guvernul le-a dat ajutor să-şi înceapă să-şi facă casă nouă. Acum intri într-un sat foarte ok.
S.: Ştiu şi eu un sat care arată oribil după gustul meu, nu neapărat bine, arăta mult mai bine acum şase ani când era plin de case vechi care acum sunt toate rase şi există numai monştrii din ăştia pe bolţari, dar în care nu locuiesc. Locuiesc în cămăruţe alăturate pentru că nu pot încălzi monstrul, şi pe asta îl ţin pentru când vin rudele din străinătate.
C.R.: Ăsta e fenomen de zonă bogată.
S.: Asta-i Bucovina proastă, că există şi Bucovina deşteaptă a oamenilor cu morişcă bună în cap, care au înţeles că locuinţele vechi sunt mult mai profitabile decât una nouă şi le-au păstrat pe exterior şi pe dinăuntru le-au schimbat complet. Să ştii că multe lucruri pe care le-am învăţat la ASE, le-am regăsit în gura lui Iisus, spuse aşa foarte clar. Nu putea să spună Iisus despre piramida nevoilor, dar putea să spună despre bogătaşul care a strâns tot anul până a umplut tot hambarul, după care problema lui era cum să-l spargă să facă unul şi mai mare. Deci, evident, nevoia lui nu putea să treacă peste ceea ce el gândise iniţial ca maximumul necesităţii, dar dacă tot am atins acest maxim, nu-i aşa, de ce să n-am şi mai mult... Ăsta e exact comportamentul care a condus aici. Dacă omul gândea, am un cal, de ce să-l am şi pe-al doilea, am maşină etc. şi punea bănuţul în plus ca să plece undeva cu soţia. Dar nimeni nu gândeşte aşa, e chestia asta de a aduna material.
C.R.: Crezi că va învăţa zona asta din estul Europei să treacă de la, să-i zicem, religia împrumutului pe 20 de ani în religia economisirii? Şi pentru că vorbeam de bănci, noi am fost fraierii, noi am semnat contractele, noi nu le-am citit, pe de altă parte banca a beneficiat de una dintre cele mai puternice propagande din toate zonele - din zona intelectuală înaltă (discursul liberal e mult mai dezvoltat în România decât să zicem, discursul social) şi atunci toată propaganda asta a făcut din bancă nucleul noii ordini sociale. Şi acum se iau bani publici, în Germania, Franţa, America şi sunt băgaţi în bănci să le salveze, ele sint inima. Cum crezi că se vor raporta oamenii la bani în 5-10 ani? Vor rămâne aşa locuri sfinte, sau vor începe să dezvolte o ură care s-ar putea să nu fie bună?
A.Gh.: De tipul dă-le două palme bancherilor pe care-i ştii din partea mea?
S.: Şi la prima şi la a doua întrebare, răspunsul e: nu, se vor împrumuta în continuare. Banca e un business şi aşa va şi rămâne, unul care vinde bani. Dacă eşti de acord, cumperi, dacă nu, nu vine banca la uşă cu mitraliera. Banca e inima capitalismului; dacă vrem capitalism, nu se poate fără.
La noi e însă foamea asta pe care o s-o mai moştenim ani de zile. Care din comunism vine.
A.Gh.: Comunism? Nu e pur şi simplu un simptom al societăţii de consum?
S.: Sunt două lucruri care s-au suprapus perfect la noi. Ne e străină, de exemplu, următoarea chestie: Am fost la cumpărături cu o prietenă englezoaică şi şi-a luat o jumătate de pâine, două ouă şi un măr. Şi am întrebat-o – dar mâine nu mănânci? Ba da, dar vin mâine şi cumpăr. Nu mi-am dat seama de această diferenţă până atunci. În paralel cu clienţii de supermarket, există şi ceilalţi, mai relaxaţi. De exemplu, când a fost uraganul Katrina, au murit de foame în casă pentru că nu exista metalitatea aprovizionării disperate, aveau in frigider ce le trebuia azi si, poate, maine.
Pe de altă parte, în ceea ce mă priveşte, admit că mi-e foarte greu să nu cumpăr la oferte mari care implică reduceri de preţ. Automat socotesc, mama cât economisesc. Chiar dacă e mai mult decât am nevoie, chiar daca se strică sau ajung să mănânc mai mult ca să nu se strice, ceea ce e o demenţă.
C.R.: Ieşim puţin din discursul cu băncile, dar nu de tot. Acum e la modă discursul descentralizării. Toată lumea vorbeşte despre importanţa comunităţii. Mie acest discurs mi se pare dintre cele mai periculoase, pentru că România era descentralizată demult. În ce sens.. Am fost în câteva oraşe de provincie pe care le ştiu foarte bine, din zone extrem de diferite, unde am văzut “familia” în înţelesul cel mai negativ al ei: pilăreală, băgat peste tot, aici caracatiţe care se bat peste tot, acolo, la nivel local. Nici o şansă pentru un tânăr, tot ne întrebăm de ce fug în oraşe mari. Cum împaci instinctul ăsta familial bun - de a sta cu copiii, cu soţia - cu instinctul ăsta familial primitiv: de a domina comunitatea, de a ţine cu familia ta cel mai mult, de a rupe şansele celorlalţi în două ş.a.
S.: Mie mi-e limpede. Dacă acea comunitate are un preot bun, lucrul acesta nu se va întâmpla. Hai să vorbim la nivel de sat. Pentru că la nivel de oraş e mult mai mult de-atât. Dar, oricum, sunt absolut împotriva descentralizării în România. În alte ţări este de departe cea mai bună variantă. Pentru că, într-adevăr banii se dau, şi vorbesc ştiind cazuri concrete, după interese şi relaţii de prietenie, sau familiale. Trebuie să fii nebun să nu spui că ăsta e adevărul în România.
C.R.: E acum politică de stat.
S.: Dar această politică a descentralizării e copiată dintr-o realitate care la noi nu există
C.R.: Ca uninominalul şi altele
S.: Absolut. Importuri vestice create de nevoile reale ale unei societăţi, alta decât România, iar noi am luat produsul uitând că societatea noastră nu e nici pe departe pregătită. De asta nu funcţionează în marea majoritate a cazurilor Şi mai e ceva, dacă există descentralizare, există şi pierderea controlului, control în sensul cel mai miliţienesc - de cine verifică cum s-au cheltuit banii.
C.R.: Asta mi se pare că e o problemă pe locul 2, 3. Mie mi se pare foarte grav altceva.
S.: Nu, pentru că, premisa descentralizării fiind că oamenii de la faţa locului ar şti cel mai bine care sunt nevoile reale, dacă ar exista şi un control, de la centru, sau din alte parte, din zone care nu cunosc local oamenii, atunci s-ar echilibra, poate, cele două lucruri, mă gândesc, că s-ar teme să facă măgării, sau măcar atât de mari sau atât de pe faţă, pentru că vor fi prinşi şi expuşi. Oamenii politici se tem foarte mult de asta. Dar aşa, ştiind că la mine-n sat mă înţeleg eu cumva cu primarul şi că pe primar îl controlează inspectorul judeţean, adică vărul primarului...
“Bisericile mici sunt binevenite oricând, aşa e firesc, o biserică foarte mică, cât pentru o stradă”
C.R.: Dar ştii care e problema.. Am observat două explozii imobiliare, de două naturi: pe de o parte băncile – sunt sedii peste tot, printre blocuri, prin ganguri. Apoi, peste tot au apărut biserici noi - şi ăsta e cel de-al doilea lucru. Şi, din păcate, mi se pare că-s amândouă de business. Tie cum ţi se pare?
S.: Depinde. Dacă sunt catedrale..
C.R.: Nu, biserici mici.
S.: Bisericile mici sunt binevenite oricând, Costi, dar dacă sunt cu adevărat mici. Că în Biserica Ortodoxa, încă de la început, ăsta a fost sistemul firesc - o biserică foarte mică, atât cât pentru o stradă. Povestea asta cu bisericile mari, monumentale vine din vest, n-are nimic de-a face cu Ortodoxia. Si uita-te in vest, sa vezi ce s-a ales de catedralele lor, ca sunt restaurante si banci. Apropo de banci... Ideea in Ortodoxie era chiar aia de comunitate locala, în fiecare localitate existau bisericuţe pentru aproape toţi sfinţii din calendar. Iar bisericutele astea sunt şi teribil de ieftine, plus ca ar trebui să fie funcţionale.
C.R.: Nu știu, mică aşa cum e, suge foarte mult.
S.: Nu bisericile mici, de cartier, cheltuie banii, să ştii, ci mamutii, acele catedrale uriaşe, pe care le vezi în toată Moldova.
A.Gh.: Care rămân şi neterminate.
S.: Şi care sunt nejustificate şi nici nu-şi ating scopul. Pentru că omul care va merge acolo, niciodată nu va aparţine unei familii duhovnicesti.
C.R.: Cumea e că în mamuţii ăştia e şi cea mai mare înghesuială, deşi e spaţiu.
S.: Nu e culmea, pentru că ăştia sunt ortodocşii cu numele. Oamenii care încearcă să-şi trăiască asumat Ortodoxia vor fugi de aceste aglomeraţii şi-şi vor căuta un cuib al lor, ascuns de forfotă, camere video şi tot restul.
C.R.: Mie asta mi s-a părut ca o culme a capitalismului, că, în vremea comunismului, se făceau blocuri în jurul bisericilor şi în capitalism s-au băgat bisericile între blocuri. Efectul e acelaşi.
BOR şi Securitatea: “Ar trebui să ne asumăm riscul de a vorbi în dodii, pentru că nu am trăit cu adevărat în sistemul respectiv”
S.: Într-un fel, comuniștii nostri n-au ştiut, dar în felul asta au făcut un mare bine Bisericii, pe termen lung.
C.R.; Da, au strâns comunitatea.
S.: Exact. Au fost mai “deştepţi”, în sensul ăsta rău, comuniştii ruşi care au înconjurat bisericile, unele splendide, de secolele 14, 15, cu fabrici, fabrici care azi sunt şi părăsite, nici măcar muncitorii nu mai intră în locaşurile alea. Sunt pierdute iremediabil.
C.R.: Spuneai tu, la un moment dat, într-un alt interviu, că spre deosebire de biserica rusă, biserica ortodoxă română a fost mult mai diplomată sau chiar supusă în relaţie cu sistemul şi, ca atare, a rezistat mai bine. Parafrazez acum.
S.: N-am spus că a fost mai supusă, ci că a avut o reacţie mult mai înţeleaptă în contextul de atunci. Au fost, într-adevăr, două tipuri de reacţii, dar şi eu şi tu ar trebui să ne asumăm riscul de a vorbi în dodii, pentru că noi nu am trăit cu adevărat în sistemul respectiv.
C.R.: Normal.
S.: Eu ştiu foarte clar de la preoţi buni, preoţi pentru care am o admiraţie copleşitoare, că este imposibil să găseşti un preot singur hirotonit în perioada comunistă care să n-aibă dosar la Securitate. Pentru că existau fişe care li se dădeau din seminar cu întrebări-tip pe care le puteai completa într-un fel sau altul. “Există cineva care l-a vorbit de rău pe tovaraşul Nicolae Ceauşescu, da sau ba?”, dar fie că scriai da şi trebuia să spui şi cine, fie ca spuneai nu, dosarul ala tot exista, pentru fiecare, asta e o realitate. Şi în momentul în care se aude că episcopul sau preotul x are dosar, e important de văzut ce e în dosarul ăla. Ar trebui mers chiar mai departe, cine a fost turnat, x, y, z. Ar trebui întrebaţi şi ei dacă nu cumva au fost turnaţi în înţelegere cu preotul. Este alt lucru, pe care l-am auzit de la preoţi buni, se facea asta, în înţelegere cu oamenii de încredere ai bisericii, spunea preotul ceva fără nicio importanţă, dar spunea ceva, ca să nu se închidă mînăstirea şi să nu aducă pe unul format din fașă de ei..
C.R.: Totuşi se dau rapoarte finale pe comunism, se luptă în continuare cu comunismul foarte acerb şi victimele, până la urmă, sunt alea de care zici tu. 1. Că legea a desconspirat doar informatorii, unii dintre ei victime la rândul lor şi 2. cazurile celebre.
S.: Marea mea durere este că suntem mai manipulaţi acum noi, ăştia tinerii, care avem impresia că deconspirăm lucrurile şi deci, trăim în adevăr, dar suntem încă manipulaţi de cei care fac aceste deconspirări pentru că ei nu vor să contextualizăm. Lasă-mă să ştiu numele victimei, să contactez omul ăla daca mai e în viaţă, sa înţeleg contextul.
A.Gh.: Mai e un lucru relevant – reacţia celui care a turnat, acum.
C.R.: Mie mi se pare că oamenii nu înţeleg că mizeriile continuă şi acum, în 2009, doar că nu se mai înregistrează de nimeni. Şi se profită de faptul că mizeriile umane au fost înregistrate la un moment dat.
S.: Exact. Nimeni nu mai percutează la asta pentru că nu mai vor. Tinerii se consideră “liberi”, asociază manipularea şi supravegherea vieţilor lor cu o epocă apusă, a părinţilor şi bunicilor. Şi nu vor să înţeleagă că libertatea lor e o negociere de determinări şi manipulări. Că decolteul pe care-l poartă a fost gândit de cineva, însemnă ceva. Nu-ţi spun să nu te îmbraci aşa, dar fii conştient de ele şi nu-mi spune că nu eşti generat, în comportamentul tău de alţii, pentru că eşti.
C.R.: E o aroganţă a generaţiei noastre.
S.: E o disperare combinată cu multă prostie. Suntem atât de superficiali şi de oportunişti şi pentru nişte scopuri atât de mici. E chestia aia cu cocoş la tine în curte. Toata viaţa ne luptăm să ne delimităm curtea în care putem să rămânem cocoşi, iar dacă apare cumva în curtea aia o zonă unde nu mai sunt sunt cocoş, în loc să mă lupt s-o recuperez…
“Azi, creştinismul a fost redus la cumsecădenie”
C.R.: În momente de-astea de criză, am foarte mulţi amici care îşi pierd joburi, case etc. a dispărut orice formă de - mie aşa îmi place să-i spun - idealism. A dispărut un fel de a te raporta la viaţă ceva mai dur, ceva mai barbăteşte şi ceva mai indiferent faţă de casa sau maşina de spălat pe care o ai. Mă întrebai de ce am vrut să vorbesc cu tine. Pentru că mi se pare foarte important să consolidezi discursul ăsta, indiferent că e bisericesc sau pur reflexiv, dar discursul ăsta idealist trebuie cumva recuperat.
A.Gh.: Aha. E şi ăsta un fel de a spune lucrurile. Idealism. De a avea un set de valori după care să te conduci în pofida contextelor.
C.R.: Un centimetru desupra zilei de mâine.
S.: Decât să îmbrăţişez diferite valori în care cred până la un punct şi să nu rezolv de fapt nimic, mai bine una pentru care risc comodităţile şi tot restul. Apropo de ce omoară biserica. Faptul că nimeni nu-şi mai asumă drumul creştinesc până la capăt. Era în secolul IV când Sf. Ioan Gură de Aur spunea: “Azi, creştinismul a fost redus la cumsecădenie”. Iar la noi, azi, a fi un om cumsecade e deja idealul creştinului. Dar nu asta înseamnă creştinism. Creştinismul era o nebunie, te putea smulge din lume.
C.R.: Din puţina mea cultură teologică, la școală am avut profesori buni din zona aia, şi, îmi amintesc, am citit foarte mult Ivireanu şi, din predicile lui, ţin minte că jumătate erau foarte agresive cu oamenii din sală, împotriva vanităţii lumeşti etc.
S.: Îşi permitea retorica asta agresivă.
C.R.: Acum de ce nu şi-o mai permit preoţii?
S.: În nici un caz eu nu-mi mai permit acum să fac acelaşi lucru cu Antim Ivireanu, iar Sf. Antim nu o făcea la fel ca Sf. Ioan Gură de Aur, de exemplu. Ideea e cât şi cum o faci. Păi Sf. Ioan în Constantinopol într-o predică a socotit câţi oameni bogaţi sunt în cetate şi le-a spus câţi săraci revin fiecăruia. Le-a mai spus ca sunt toţi vrednici să se ducă, unde nu trebuie să se ducă pentru că ar putea întreţine toţi săracii fără să simtă.
C.R.: Cred că ştiu, ne-a povestit Dan Horia Mazilu. Şi acum de ce nu mai e posibil discursul ăsta?
S.: Pentru că dacă faci acum asta în biserică vei obţine una din cele două variante de comportament: fie vor deznădajdui, cei care vor să rămână în biserică şi asta e o boală cu care vrei cel mai puţin să te încurci ca duhovnic - un om picat în deznădejde, mai bine ar pleca de tot din biserică o vreme, până i s-ar umple sufletul de nevoi şi s-ar întoarce sănătos; ori, dacă e un om care n-a prins rădăcini cumva în biserică, pleacă şi nu se mai întoarce. Şi atunci sunt redus la a avea un discurs... o combinaţie între a fi cumsecade, cu a încerca să-i dau speranţă omului că se poate un pic mai bine şi că pe lângă nenorocirea asta cotidiană, există un fel de altă realitate. Îi spun să meargă înainte cu cotidianul său dar să întoarcă un pic privirea şi spre altceva, de la zi la zi, încă puţin mai mult. Întotdeauna dacă persişti în asta, Dumnezeu face să scurtcircuiteze ceva în viaţa ta. Nu le fac morală oamenilor din biserică la predică, pot să le fac morală la spovedanie. Pentru că acolo simţi care e măsura fiecăruia. De aceea îţi spuneam că e o taină. La spoveanie nu mergi cu un discurs pregătit, te duci gol, omul ăla a venit în faţa ta, îţi spune ce are de spus, de multe ori nici nu eşti atent la ce spune exact, pentru că, ce poate spune, Doamne iartă-mă, pentru că până la urmă pacatele ce înseamnă - mândrie şi desfrânare; şi câte tipuri de desfrânare pot fi? Trecutul omului e oricum trecut, în timp ce el vorbeşte nu încerci decât să vezi, cumva, unde este el în prezent şi să-l îndrumi cumva în viitor. Pentru că preotul nu e făcut să-i dea în cap omului pentru trecutul lui ci să-l ia de mână spre un viitor mai altfel, dintr-o altă zonă. Eu nu pot să fac asta în masă.
C.R.: Ce spui tu e ideal.
S.: Dar idealul ăsta e posibil la spovedanie.
A.Gh.: Şi “idealul” de care vorbește Costi sau viața religioasă de care vorbești tu nu înseamnă supra-vieţuire, nu? E un apel la altă realitate pentru mai multă viaţă câtă vreme eşti viu.
S.: Numai că acea existenţă ideală spre care tinzi, creştin fiind, nu e disponibilă în desăvarşirea ei, decât dincolo. E ca un fel de, zicea părintele Sofronie, un fel de stea la care te uiţi şi tu mergi prin lumea asta dementă în toate părţile, important e să vezi steaua aia. Evident că eu de aici nu pun mâna pe ea, dar trebuie să mă uit la ea tot timpul sprea ea, sa nu pierd directia. Sau ce frumos a fost, acum câteva săptămâni, minunea aceea cu Moise, când a scos poporul evreu din Egipt şi-i ducea prin pustiu către Israel şi-i muşcau şerpii otrăvitori. Şi-i apare Dumnezeu lui Moise şi-i spune să facă un şarpe de aramă pe care să-l înalţe şi cine va privi la şarpe, nu va muri, deşi sunt muşcaţi în continuare. E aparent acelaşi lucru, nu sunt scăpaţi de scârba de a vedea că se urcă pe tine, sau de durerea muşcăturii, pur şi simplu nu mai mori. Asta e a trece prin viaţă, prin mizerii şi micime, nu numai a celor din jur dar a mea proprie, care e cea mai greu de suprtat, dar cumva având lumina aia.
A.Gh.: În ce mare fel sună cum ai formulat “ce frumos a fost, acum câteva săptămâni, minunea aceea cu Moise”. Minunea cu Moise ca întâmplare viaţa ta de acum câteva luni.
S.: Pai da, ăsta e rostul calendarului religios, îmi reaminteşte, îmi face prezent acel ceva în care cred. Tot părintele Sofronie zicea că a fi creştin însemna a trăi cumva cu capul în nori, în realitatea aia ideală spre care înaintezi cum-necum. Şi asta e cel mai important, să te ţii permanent cu capul deasupra norilor, în lumea aia, să nu laşi mizeriile vieţii de aici să-ţi capteze atenţia şi să te deturneze de la scopul tau.
A.Gh.: Şi dincoace de nori?
S.: În timp nu mai simţi şerpii. Mână-n mână cu Sf. Ioan, care zicea celor “îndrăgostiţi de lume”, că soluţia e “îndrăgosteşte-te de altceva, îndrăgosteşte-te de Dumnezeu”. Singura mea grijă, ca preot, este să-l ajut pe omul de la spovedanie să se îndrăgostească de Dumnezeu, nu să-l paralizez de frica pacatelor. Din dragostea faţă de patimi n-o să-l scoată frica, ci numai o altă dragoste, ajută-l să se îndrăgostească de Dumnezeu şi totul se va face mai departe de la sine. Creştinismul nu e o viaţă construită în jurul unui ax negativ, de genul nu face aia sau ailaltă. Chestia asta e mai falsă şi mai străină de creştinism decât orice. Viaţa creştinului e permanent afirmativă. Hristos n-a zis niciodată să nu faci ceva, ci permanent a zis ce să faci. Nu-ul, decalogul este în Vechiul Testament. Hristos a zis “fericiţi cei care au hrănit, îngrijit etc.”
C.R.: A mai alungat şi el negustorii din Templu.
S.: Este singurul moment.
C.R.: Păi. Ajungem iar la biserică
S.: E interesant că singurul moment în care Mântuitorul este atât de dur este atunci când oamenii Bisericii strică Biserica. E interesant pentru voi, laicii, şi dureros pentru noi, cei din cler. Dar asta se întâmpla, oameni ai Bisericii transfomau locul de rugăciune într-un loc al banilor.
C.R.: Se întâmplă şi acum asta. Cum vezi tu tot discursul ăsta idealist aplicat în lumea bisericească? Vreau să văd mai mulţi preoţi cu capul în nori! Pentru că nu sunt. Poate nu mă întâlnesc eu cu cine trebuie.
S.: Ceea ce fac eu acum, mă refer la faptul că stăm de vorbă, discursul meu de acum, eu îl simt foarte clar ca fiind nefiresc, intermediar între două discursuri stabile, cel oficial, dulceago-înţepenit, care nu spune nimic real şi discursul viu, din spovedanie, în care eu te contruiesc pe tine şi tu mă contruieşti pe mine exclusiv înaintea lui Dumnezeu.
C.R.: Acum, după ce am vorbit cu tine despre atâtea lucruri care mă interesau pe mine, acum aş fi curios să te ascult spunând şi alte chestii, sa-ţi citesc recomandările teologice.
S.: Dar nu pot avea discursul de acum fiind în acelaşi timp şi cu capul perfect în nori. Acum, sunt numai la suprafaţă în nori, mintea mea rulează aici, cu voi. Nu, chiar nu cred că se poate vorbi despre Biserică, despre bănci şi crize finaciare, păstrându-ţi capul în nori. Se poate, cel mult, dezvolta un discurs intermediar, de felul celui de azi. Cu capul în nori, eu pot vorbi numai despre viaţa personală în Hristos. Era un sfânt care a spus un lucru simplu dar teribil de practic: “Tu vezi-ţi de mântuirea ta”. E un lucru atât de simplu şi pare egoist cumva. Vezi-ţi de mântuirea ta şi..
C.R.: Implicit vei avea grijă şi de ceilalţi.
S.: Da. Mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Dar tu nu contextualiza, nu nuanţa, nu face compromisuri. Urmează-l pe Hristos până în nebunia aia a Lui şi oamenii se vor mântui pe lângă tine, cumva firesc, de la sine, învaţând din mers, ca să zic aşa... Dar tu trebuie să mergi pe lângă un astfel de preot, trebuie să-l cauţi şi, odată ce l-ai găsit, să mergi pe lângă el până înveţi şi tu să-ţi lucrezi, la rândul tău, propria mântuire.
Nincsenek megjegyzések:
Megjegyzés küldése