H.R. Patapievici: Adevarul despre inaltele fete bisericesti

H.-R. PATAPIEVICI

Adevărul despre înaltele feţe bisericeşti şi vitregia timpurilor



Dilema
Nr.55 4-10 feb. 2005

Faptul că în regimul comunist Departamentul Cultelor era instrumentul legal şi vizibil prin intermediul căruia Securitatea controla, intimida, constrîngea şi supraveghea funcţionarea bisericilor este deja un lucru ştiut de toată lumea. E de domeniul evidenţei că toate misiunile peste hotare ale reprezentanţilor cultelor legal constituite în Republica Socialistă România au trebuit să fie aprobate şi, eventual, coordonate de fosta Securitate. La fel de evident este că înaltul cler a fost constrîns să aibă nu relaţii sporadice, ci relaţii de serviciu cu oamenii Securităţii. Controlul asupra cultelor era cu atît mai strîns, cu cît partidul ştia bine că fidelităţile religioase nu pot fi extirpate din om cu propaganda: ca atare, ceea ce trebuia corupt şi controlat erau chiar purtătorii autorităţii bisericeşti: capii bisericii. Că a fost vorba de penticostali ori de romano-catolici, de ortodocşi ori de baptişti, partidul şi Securitatea au urmărit nu atît distrugerea instituţiei Bisericii, cît aservirea ei prin coruperea capilor.

Toate acestea se ştiu prea bine. Ce nu se ştie în amănunt este cît de implicate în activităţi cu fosta Securitate şi, deci, cît de murdărite de colaboraţionism au fost înaltele feţe bisericeşti. Această cunoaştere lipseşte pentru că accesul la arhivele Securităţii este încă îngrădit. Arhivele fostei Securităţi se află la serviciile secrete. În ce priveşte Biserica Ortodoxă Română, Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu i-au fost înmînate pînă acum decît dosarele de colaborare a două înalte feţe bisericeşti, prin coincidenţă exact acelea care, imediat după 1990, au recunoscut că au avut "legături de serviciu" cu fosta Securitate şi că, acum, fiind liberi să se căiască în mod public, o pot în fine face şi că regretă enorm că şi-au înşelat credincioşii colaborînd cu Securitatea. Din tot Sinodul, au fost date doar două dosare. Restul cazurilor de colaborare au rămas pecetluite. Publice au devenit numai dosarele feţelor bisericeşti care şi-au mărturisit public faptele. Dosarele de colaborare ale celor care nici n-au mărturisit, nici nu s-au căit au rămas dosite. De ce?

Răspunsul nu este greu de dat. Există o concepţie larg împărtăşită printre oamenii care înţeleg într-un anume fel patriotismul, că ţara s-ar destabiliza şi că poporul ar părăsi în masă Biserica, dacă lumea ar afla adevărul despre colaborarea cu Securitatea a unora din înaltele feţe bisericeşti. Potrivit acestei concepţii, trebuie să ascundem adevărul dacă vrem să conservăm credinţa.

În ce mă priveşte, cred că acest tip de patriotism (i) nu este doar dăunător, prin faptul că întreţine o confuzie morală inacceptabilă între minciună şi credinţă; (ii) nu este doar trufaş , prin aceea că refuză mulţimii,

biserică este întrebuinţarea vocaţiei ei spirituale ca mijloc în vederea atingerii unor scopuri de dominaţie materială. Ceea ce spunea părintele Scrima cu retragerea în catacombe în pragul mileniului III era că puterea care a asigurat triumful creştinismului la începutul mileniului I s-a manifestat ca putere care i-a determinat degringolada, la sfîrşitul mileniului II. Căci, dacă statul modern a exclus bisericile creştine de la exercitarea puterii, atunci anume setea de putere materială le-a pus în criză viitorul. Bisericile sînt distruse de puterea lor temporală, deoarece puterea nu poate fi exercitată decît ca un stat, iar statul este contrarul religiei: dacă o biserică nu te poate salva decît cu mijloacele unui stat şi numai în măsura în care o poate face statul, atunci nu merită să dubleze în mod imperfect statul - sau biserica sau statul, este raţionamentul; iar modernii au tranşat pe bună dreptate în favoarea statului, care oricum se achită mai bine decît orice biserică de sarcina de a stoarce şi strînge impozite.

Prin urmare, sursa secularizării interne a bisericilor creştine a fost dorinţa acestora de a fi puternice după chipul şi asemănarea statelor. Ceea ce, în ordine religioasă, a constituit o eroare categorială. Din acest motiv, pentru a supravieţui, creştinismul trebuie să înţeleagă nu atît că vremea puterii lui a trecut, cît că puterea vremurilor asupra lui trebuie să înceteze. Altfel spus, trebuie ca secularizarea internă a bisericilor creştine să fie curmată. Cum? Metaforic vorbind, ne spunea părintele Scrima, revenind în catacombe. Revenind, adică, la credinţa creştinilor din primele veacuri creştine, cînd, cum spunea Ioan Gură de Aur (deja în secolul al IV-lea!), altarele erau de lemn, iar preoţii de aur: spre deosebire de situaţia de acum, cînd altarele sînt din aur, iar preoţii de lemn. Renaşterea bisericii e cuibărită în renunţarea radicală la visul preoţilor ei de lemn de a domina lumea prin puterea pe care o exercită statele. Trebuie regăsită cealaltă putere, care nu e a dominaţiei şi în numele căreia a venit Bunavestire .