„Biserica Ortodoxă are o voce care trebuie să se facă auzită în Europa“
Ziarul Lumina
Augustin PĂUNOIU
Joi, 22 Octombrie 2009
Jürgen Moltmann este unul dintre cei mai cunoscuţi teologi protestanţi de origine germană în viaţă. Zilele trecute, teologul german a fost la Bucureşti, unde a susţinut o conferinţă pe tema „Dumnezeu Tatăl şi viaţa Sfintei Treimi“. Cu această ocazie, am reuşit să-i luăm un interviu despre legătura sa cu teologia ortodoxă, cu cea românească, îndeosebi, cu părintele Dumitru Stăniloae, în special, şi despre misiunea Ortodoxiei în Europa.
Cum şi când l-aţi întâlnit pentru prima dată pe părintele Stăniloae?
În 1978 ne-am văzut pentru prima oară la o întrunire ecumenică ţinută în localitatea Klingenthal din Germania. Tema acelei întâlniri la care ne-am cunoscut era Filioque în mărturisirile de credinţă ale Bisericii Lutherane şi poziţia Bisericii Ortodoxe vizavi de această dogmă. Apoi m-a invitat la Bucureşti chiar în acelaşi an, şi ajungând în capitala României, unde exista pe atunci Institutul de Teologie Ortodoxă, am susţinut în faţa studenţilor ortodocşi români două referate cu privire la problema drepturilor omului, primul, iar cel de-al doilea pe tema: „Crucea lui Hristos şi Sfânta Treime“. Mai apoi, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române de atunci, Justin, ne-a înlesnit o excursie la mănăstirile din nordul Moldovei. Ultimul punct al călătoriei mele a fost oraşul Iaşi, unde mitropolit era IPS Teoctist, viitorul patriarh al României. Acesta a fost primul meu contact cu România, cu părintele Stăniloae şi cu teologia românească.
Traducerea în germană a operei părintelui Stăniloae, rodul cooperării între Biserici
Cunoşteaţi opera teologică a părintelui înainte de întâlnirea cu el sau aţi descoperit-o abia după ce l-aţi văzut personal pe părintele?
Opera părintelui Stăniloae am cunoscut-o după întâlnirea personală cu el. Prelegerile şi referatele pe care le susţinea la diferite întâlniri, cu diferite ocazii la facultăţile europene, am considerat că sunt aşa de importante, încât am înlesnit traducerea în limba germană a lucrării celei mai importante a sfinţiei sale, celebra Dogmatică ortodoxă. Traducerea în sine a acestei opere a fost rodul cooperării între mai mulţi oameni. Cel care a tradus această lucrare a fost teologul sas de origine română Hermann Piters, iar tipărirea celor trei volume ale operei a fost sprijinită de Biserica Evanghelică din Germania, de conferinţa Episcopilor Catolici din Germania şi o asociaţie iudaică.
Ce v-a impresionat în gândirea teologică a părintelui Stăniloae? Aţi putea remarca o temă care v-a impresionat şi pe care aţi împrumutat-o de la teologul român?
Învăţătura Bisericii primare cu privire la Sfânta Treime a fost eliberată de părintele Stăniloae de acei termeni referitori la „esenţă“, la „ousia“, şi transformate într-o modalitate de gândire şi de înţelegere personalistă mai aproape de posibilităţile de înţelegere ale omului modern. Referitor la Sfânta Treime nu a insistat pe termenii de „fiinţă“, „esenţă“, „deofiinţime“, ci pe caracterul personal, pe dimensiunea personală a Sfintei Treimi. Această abordare a părintelui Stăniloae mi-a oferit o nouă perspectivă asupra modului în care dogma Sfintei Treimi a fost dezvoltată în cadrul Bisericii Ortodoxe. Cred că marea temă a întregii teologii a părintelui Stăniloae era bucuria dragostei dumnezeieşti a Persoanelor Sfintei Treimi şi a simţirii de om a dragostei dumnezeieşti. Acest lucru m-a influenţat profund, nu numai în ceea ce priveşte gândirea teologică, cât spiritualitatea, viaţa duhovnicească.
Cum a primit lumea protestantă această traducere în limba germană a Dogmaticii părintelui Stăniloae? Aţi primit semnale pozitive sau negative în urma apariţiei acestor volume în Germania?
Am primit exclusiv semnale pozitive. A existat totuşi un singur semnal negativ. Dogmatica părintelui Stăniloae a fost tipărită în exemplare prea puţine, iar cei interesaţi de ea nu o mai puteau găsi pe piaţă. Chiar acum tratăm cu reprezentanţii acestei edituri pentru a retipări această operă capitală a părintelui Stăniloae.
Specificul Ortodoxiei româneşti
Ce părere aveţi despre noua dezvoltare a studiilor teologice? Cum o apreciaţi? Care este specificul teologiei ortodoxe române spre deosebire de cea greacă sau rusă?
Această dezvoltare în cadrul tuturor Bisericilor Ortodoxe din Răsăritul Europei este una de bun augur pentru toţi. După câte ştiu, şi nu sunt un mare specialist, consider că teologia ortodoxă românească este o punte, un pod între Răsărit şi Apus pe de o parte, şi în interiorul Ortodoxiei între diferitele curente teologice ruse şi influenţe greceşti. Legătura între Răsăritul ortodox şi Apusul protestant şi catolic se datorează specificului Ortodoxiei româneşti de rit bizantin într-o limbă latină.
În acest nou context european, în care delimitarea sau gândirea polarizată Est-Vest nu mai este aşa accentuată ca înainte, cred că Biserica Ortodoxă, în general, cea română, în special, are o voce care trebuie să se manifeste, să se facă auzită, susţinută. Este nevoie de vocea Ortodoxiei în Europa. Cred că această manifestare a Ortodoxiei româneşti este mai importantă pentru întregirea viziunii Bisericii Ortodoxe în ansamblul ei.
Teologii şi profesorii de teologie, atât catolici, cât şi cei protestanţi, privesc Biserica Ortodoxă, în general, prin prisma teologilor ruşi din diaspora, care au activat în Germania, Franţa, Elveţia şi Italia; este cazul lui Losski sau, mai devreme, a lui Berdiaev. Dar noi avem nevoie de vocea integrală a teologiei ortodoxe, nu numai de o parte a ei. E nevoie de mai multe voci în comuniunea Bisericilor din Europa.
Până în secolul al XIX-lea a existat un protestantism al culturii
Care credeţi că este locul teologiei şi în speţă al teologului în noul context european? Unde credeţi că este locul unde el ar putea să se manifeste şi să influenţeze într-un mod pozitiv societatea în care trăieşte? Are Biserica ceva de spus pentru Europa?
Cred că tocmai din acest punct de vedere vocea Bisericii Ortodoxe în Europa este cu atât mai importantă pentru a întregi perspectiva asupra Bisericii creştine, asupra creştinătăţii. Importantă este dizolvarea acestor graniţe nefireşti care au fost impuse în Europa. Cele două părţi ale Europei au trăit o bună bucată de timp şi s-au dezvoltat fără să ştie una de cealaltă, în mod despărţit. După părerea mea, România, Grecia, Rusia, Ucraina, toate ţările din estul şi sud-estul Europei fac parte din bătrânul continent, au acest specific european, chiar dacă pe hartă sunt plasate în arealuri geopolitice diferite, dar toate contribuie la întregirea perspectivei unei Europe care se vrea un continent cu rădăcini creştine. Europa ţine din Franţa până la graniţa Uralilor, de la ţările nordice, Finlanda, până jos, în Malta. Nu există popoare care sunt mai mult sau mai puţin europene decât celelalte. De aceea, cred că după 1989, studiul teologic a început să fie reargumentat, regândit, redimensionat şi interesul pentru religie a crescut şi unitatea creştinilor, urmând apoi considerentele de ordin economic, politic sau strategic militar.
Care este locul pe care îl ocupă acum teologia protestantă? În ce moment se află ea? Până acum s-au dezvoltat diferite teorii (teologia revoluţiei, teologia morţii lui Dumnezeu, teologia speranţei). Încă mai este loc pentru descoperiri pe tărâmul teologic?
Până în secolul al XIX-lea am avut un protestantism al culturii. Credinţa protestantă nu era legată în primul rând de teologie, ci de cultură. Începând cu Karl Barth am reuşit să dezvoltăm o dogmatică bisericească legată şi ancorată mai mult în viaţa Bisericii, viaţa eclesială. Sunt convins de faptul că teologia este legată în primul rând de Biserică, şi de abia mai apoi de celelalte componente secundare. După cum constatăm cu toţii în ultima perioadă, teologia protestantă tinde să se dizolve, să se transforme mai mult într-o sociologie protestantă. Iar toate aceste lucruri generează bineînţeles conflicte, dar eu cred că noi în teologia şi dogmatica protestantă trebuie să ne menţinem pe linia legăturii cu Biserica, nu să căutăm rezolvări în altă parte sau argumentări puerile. În faţa secularizării pe care eu o identific cu pluralismul religios, lumea creştină trebuie să fie cu atât mai unită pentru a oferi un răspuns constant şi sigur provocărilor venite din partea celorlalte religii care în ultima perioadă au invadat Europa pentru a arăta şi mărturisi identitatea creştină.
Ziarul Lumina
Augustin PĂUNOIU
Joi, 22 Octombrie 2009
„Prieten al românilor şi al teologiei ortodoxe româneşti“
Născut în anul 1926 la Hamburg, Jürgen Moltmann a fost admiratorul lui Albert Einstein şi al teoriei relativităţii. Numit de Părintele Patriarh Daniel „prieten al românilor şi al teologiei ortodoxe româneşti, cel ce a susţinut traducerea şi publicarea în limba germană a Teologiei Dogmatice a părintelui Dumitru Stăniloae“, Moltmann s-a arătat interesat de teologia crucii şi etica socială, precum şi de învăţătura despre Răscumpărare. Ajutat de Otto Weber, îndrumătorul său la doctorat, să aprofundeze perspectiva eshatologică a misiunii universale a Bisericii, Jürgen Moltmann ajunge să dezvolte „teologia speranţei“, cum o numeşte el, speranţă care izvorăşte din Înviere.
Jürgen Moltmann este unul dintre cei mai cunoscuţi teologi protestanţi de origine germană în viaţă. Zilele trecute, teologul german a fost la Bucureşti, unde a susţinut o conferinţă pe tema „Dumnezeu Tatăl şi viaţa Sfintei Treimi“. Cu această ocazie, am reuşit să-i luăm un interviu despre legătura sa cu teologia ortodoxă, cu cea românească, îndeosebi, cu părintele Dumitru Stăniloae, în special, şi despre misiunea Ortodoxiei în Europa.
Cum şi când l-aţi întâlnit pentru prima dată pe părintele Stăniloae?
În 1978 ne-am văzut pentru prima oară la o întrunire ecumenică ţinută în localitatea Klingenthal din Germania. Tema acelei întâlniri la care ne-am cunoscut era Filioque în mărturisirile de credinţă ale Bisericii Lutherane şi poziţia Bisericii Ortodoxe vizavi de această dogmă. Apoi m-a invitat la Bucureşti chiar în acelaşi an, şi ajungând în capitala României, unde exista pe atunci Institutul de Teologie Ortodoxă, am susţinut în faţa studenţilor ortodocşi români două referate cu privire la problema drepturilor omului, primul, iar cel de-al doilea pe tema: „Crucea lui Hristos şi Sfânta Treime“. Mai apoi, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române de atunci, Justin, ne-a înlesnit o excursie la mănăstirile din nordul Moldovei. Ultimul punct al călătoriei mele a fost oraşul Iaşi, unde mitropolit era IPS Teoctist, viitorul patriarh al României. Acesta a fost primul meu contact cu România, cu părintele Stăniloae şi cu teologia românească.
Traducerea în germană a operei părintelui Stăniloae, rodul cooperării între Biserici
Cunoşteaţi opera teologică a părintelui înainte de întâlnirea cu el sau aţi descoperit-o abia după ce l-aţi văzut personal pe părintele?
Opera părintelui Stăniloae am cunoscut-o după întâlnirea personală cu el. Prelegerile şi referatele pe care le susţinea la diferite întâlniri, cu diferite ocazii la facultăţile europene, am considerat că sunt aşa de importante, încât am înlesnit traducerea în limba germană a lucrării celei mai importante a sfinţiei sale, celebra Dogmatică ortodoxă. Traducerea în sine a acestei opere a fost rodul cooperării între mai mulţi oameni. Cel care a tradus această lucrare a fost teologul sas de origine română Hermann Piters, iar tipărirea celor trei volume ale operei a fost sprijinită de Biserica Evanghelică din Germania, de conferinţa Episcopilor Catolici din Germania şi o asociaţie iudaică.
Ce v-a impresionat în gândirea teologică a părintelui Stăniloae? Aţi putea remarca o temă care v-a impresionat şi pe care aţi împrumutat-o de la teologul român?
Învăţătura Bisericii primare cu privire la Sfânta Treime a fost eliberată de părintele Stăniloae de acei termeni referitori la „esenţă“, la „ousia“, şi transformate într-o modalitate de gândire şi de înţelegere personalistă mai aproape de posibilităţile de înţelegere ale omului modern. Referitor la Sfânta Treime nu a insistat pe termenii de „fiinţă“, „esenţă“, „deofiinţime“, ci pe caracterul personal, pe dimensiunea personală a Sfintei Treimi. Această abordare a părintelui Stăniloae mi-a oferit o nouă perspectivă asupra modului în care dogma Sfintei Treimi a fost dezvoltată în cadrul Bisericii Ortodoxe. Cred că marea temă a întregii teologii a părintelui Stăniloae era bucuria dragostei dumnezeieşti a Persoanelor Sfintei Treimi şi a simţirii de om a dragostei dumnezeieşti. Acest lucru m-a influenţat profund, nu numai în ceea ce priveşte gândirea teologică, cât spiritualitatea, viaţa duhovnicească.
Cum a primit lumea protestantă această traducere în limba germană a Dogmaticii părintelui Stăniloae? Aţi primit semnale pozitive sau negative în urma apariţiei acestor volume în Germania?
Am primit exclusiv semnale pozitive. A existat totuşi un singur semnal negativ. Dogmatica părintelui Stăniloae a fost tipărită în exemplare prea puţine, iar cei interesaţi de ea nu o mai puteau găsi pe piaţă. Chiar acum tratăm cu reprezentanţii acestei edituri pentru a retipări această operă capitală a părintelui Stăniloae.
Specificul Ortodoxiei româneşti
Ce părere aveţi despre noua dezvoltare a studiilor teologice? Cum o apreciaţi? Care este specificul teologiei ortodoxe române spre deosebire de cea greacă sau rusă?
Această dezvoltare în cadrul tuturor Bisericilor Ortodoxe din Răsăritul Europei este una de bun augur pentru toţi. După câte ştiu, şi nu sunt un mare specialist, consider că teologia ortodoxă românească este o punte, un pod între Răsărit şi Apus pe de o parte, şi în interiorul Ortodoxiei între diferitele curente teologice ruse şi influenţe greceşti. Legătura între Răsăritul ortodox şi Apusul protestant şi catolic se datorează specificului Ortodoxiei româneşti de rit bizantin într-o limbă latină.
În acest nou context european, în care delimitarea sau gândirea polarizată Est-Vest nu mai este aşa accentuată ca înainte, cred că Biserica Ortodoxă, în general, cea română, în special, are o voce care trebuie să se manifeste, să se facă auzită, susţinută. Este nevoie de vocea Ortodoxiei în Europa. Cred că această manifestare a Ortodoxiei româneşti este mai importantă pentru întregirea viziunii Bisericii Ortodoxe în ansamblul ei.
Teologii şi profesorii de teologie, atât catolici, cât şi cei protestanţi, privesc Biserica Ortodoxă, în general, prin prisma teologilor ruşi din diaspora, care au activat în Germania, Franţa, Elveţia şi Italia; este cazul lui Losski sau, mai devreme, a lui Berdiaev. Dar noi avem nevoie de vocea integrală a teologiei ortodoxe, nu numai de o parte a ei. E nevoie de mai multe voci în comuniunea Bisericilor din Europa.
Până în secolul al XIX-lea a existat un protestantism al culturii
Care credeţi că este locul teologiei şi în speţă al teologului în noul context european? Unde credeţi că este locul unde el ar putea să se manifeste şi să influenţeze într-un mod pozitiv societatea în care trăieşte? Are Biserica ceva de spus pentru Europa?
Cred că tocmai din acest punct de vedere vocea Bisericii Ortodoxe în Europa este cu atât mai importantă pentru a întregi perspectiva asupra Bisericii creştine, asupra creştinătăţii. Importantă este dizolvarea acestor graniţe nefireşti care au fost impuse în Europa. Cele două părţi ale Europei au trăit o bună bucată de timp şi s-au dezvoltat fără să ştie una de cealaltă, în mod despărţit. După părerea mea, România, Grecia, Rusia, Ucraina, toate ţările din estul şi sud-estul Europei fac parte din bătrânul continent, au acest specific european, chiar dacă pe hartă sunt plasate în arealuri geopolitice diferite, dar toate contribuie la întregirea perspectivei unei Europe care se vrea un continent cu rădăcini creştine. Europa ţine din Franţa până la graniţa Uralilor, de la ţările nordice, Finlanda, până jos, în Malta. Nu există popoare care sunt mai mult sau mai puţin europene decât celelalte. De aceea, cred că după 1989, studiul teologic a început să fie reargumentat, regândit, redimensionat şi interesul pentru religie a crescut şi unitatea creştinilor, urmând apoi considerentele de ordin economic, politic sau strategic militar.
Care este locul pe care îl ocupă acum teologia protestantă? În ce moment se află ea? Până acum s-au dezvoltat diferite teorii (teologia revoluţiei, teologia morţii lui Dumnezeu, teologia speranţei). Încă mai este loc pentru descoperiri pe tărâmul teologic?
Până în secolul al XIX-lea am avut un protestantism al culturii. Credinţa protestantă nu era legată în primul rând de teologie, ci de cultură. Începând cu Karl Barth am reuşit să dezvoltăm o dogmatică bisericească legată şi ancorată mai mult în viaţa Bisericii, viaţa eclesială. Sunt convins de faptul că teologia este legată în primul rând de Biserică, şi de abia mai apoi de celelalte componente secundare. După cum constatăm cu toţii în ultima perioadă, teologia protestantă tinde să se dizolve, să se transforme mai mult într-o sociologie protestantă. Iar toate aceste lucruri generează bineînţeles conflicte, dar eu cred că noi în teologia şi dogmatica protestantă trebuie să ne menţinem pe linia legăturii cu Biserica, nu să căutăm rezolvări în altă parte sau argumentări puerile. În faţa secularizării pe care eu o identific cu pluralismul religios, lumea creştină trebuie să fie cu atât mai unită pentru a oferi un răspuns constant şi sigur provocărilor venite din partea celorlalte religii care în ultima perioadă au invadat Europa pentru a arăta şi mărturisi identitatea creştină.
Nincsenek megjegyzések:
Megjegyzés küldése