Biserica a pierdut calea spre turmă: Straie bătute cu cristale Swarovski şi şi clopote cu telecomandă
16 Oct 2009
Ruxandra Hurezean
În timp ce ridică ziduri, Biserica se năruie măcinată de boli lăuntrice: corupţie, lăcomie, kitsch, dependenţă faţă de stat, abuz de indiferenţă faţă de naţiune.
Corupţie în Biserică, ură naţională, criză politică, sinucideri din cauza sărăciei, lipsă de perspective, copii care abandonează şcoala şi multe, multe biserici cu termopane care umplu ţara. Poza zilei: un preot şi-a donat banii de salariu ani la rând pentru zidurile unei biserici, lăsându-şi familia în mizerie, un târg de zorzoane pentru popi şi o Biserică naţională care tace atunci când ar trebui să vorbească, dependentă de banii puterii politice. Este expresia derutei totale a celor care ar trebui să-şi îndrume poporul. „Biserica“, spune teologul Radu Preda, „este oglinda fidelă a naţiunii. Se face vinovată de a nu se ridica deasupra ei.
De a nu fi capabilă să spună nu, de a rămâne captivă într-un cerc de interese care o fac surdă şi mută la nevoile reale ale vremii“.
Vedeta târgului de exponate bisericeşti
Mare târg de podoabe bisericeşti a fost la Expo Transilvania. Veşminte brodate cu fir aurit, bătute cu pietre Swarovski, viu colorate, galben, mov, roşu, bleu sau alb ca spuma. De la 550 de lei, cel mai modest veşmânt, la 1.100, 1.500 cu broderie pentru ocazii speciale sau veşmânt complet pentru episcop la 5.000 de euro. La două standuri mai încolo, preoţii găseau bijuterii alese. Butoni auriţi cu pietre preţioase, cruci pectorale de aur, lănţişoare, chivoturi, sfeşnice, brelocuri, medalioane auto, sfeşnice aurite, candelabre cu trei rânduri de braţe. Un hectar de exponate strălucitoare, fastuoase. Iconostase lucrate manual, din lemn de cireş, 15.000 de euro, vitralii din termopan, 600 de euro metrul pătrat. Parchet de calitate, marmură pentru placări exterioare şi interioare. Covoare, perdele, icoane. Acoperişuri de ultimă generaţie. Sisteme de sonorizare pentru interior, dar şi pentru exterior. „Am cumpărat unul anul trecut“, spune un preot de lângă Băile Felix. „E foarte bun. Duminica, dacă omul nu poate veni la slujbă, ascultă de acasă, se aude în tot satul.“ Băieţii care vând difuzoarele sunt siguri de piaţa lor. Câştigă de la discoteci şi biserici. Astăzi, explică ei, nu mai este biserică fără sonorizare. Vedeta târgului este însă clopotul cu telecomandă. Poţi trage clopotul de acasă. Trimiţi un SMS şi clopotul din capul satului începe să bată. Îl poţi programa să tragă de trei ori pe zi, scurt sau lung, ca pentru mort. Sau poţi să-l comanzi de la 100 de metri fără SMS, printr-o telecomandă simplă. Iar clopotul se execută. Costă între 1.500 şi 3.000 de euro. Târgul se mută prin toată ţara. De la Cluj la Iaşi sau la Bucureşti. Meşteşugari, artişti sau afacerişti, toţi au prins slăbiciunea preoţească pentru sclipici şi zorzoane, pentru grandoare şi opulenţă.
Complex monahal de 5 stele în Feleac. Pentru nimeni
În materie de biserici, întrecerea capitalistă a funcţionat pe principiul „cine are biserica mai mare este cel mai tare“. În comuna Feleac, lângă Cluj, preotul Alexandru Ghent a ridicat, de vreo 15 ani încoace, cel mai mare şi mai luxos complex monahal din arhiepiscopat. Biserică, alte clădiri monahale cu etaj, clopotniţă şi clădiri auxiliare, toate bine clădite, din piatră, gresie şi marmură, bucătărie utilată după ultima generaţie de mobilier şi aparatură, termopane, alei cu dale şi porţi sculptate. Câţi bani a înghiţit megaconstrucţia? Preotul paroh nu mai ştie, i se pare o întrebare deplasată. Acolo sunt bani de la Consiliul Local, de la Consiliul Judeţean, de la Arhiepiscopie, de la minister, de la săteni, de la sponsori, de atâţia ani... Cine le mai ştie numărul? Dar cine locuieşte acolo? Nimeni în afară de cei doi preoţi care slujesc în biserică. Au vrut să facă în acel complex o mănăstire de călugări, dar nu a stat nici unul mai mult de o zi, două. Aşa că toată construcţia monahală de lux aşteaptă şi astăzi, pustie, o întrebuinţare.
Departe de Patriarhie
Satul Finişel avea o biserică mică, din lemn. O bijuterie. A fost ridicată pe la 1750 sau chiar mai înainte, după cum sunt datate unele pietre ce au fost găsite la temelia ei. Preotul Grigore Sabou a început renovarea şi conservarea bisericii vechi în anii ’80. I-a făcut o fundaţie din piatră, i-a refăcut şindrila, a podit-o şi a introdus curentul electric. A refăcut treptele din piatră pe care se urcă dealul spre biserică. Dar bătrânii satului nu mai pot urca. Biserica din lemn, oricât de frumoasă ar fi ea, este neîncăpătoare şi la Crăciun sau de Sfântul Ion stăteau oamenii afară, în frig. Aşa că preotul şi sătenii au hotărât să înceapă construcţia unei biserici noi, în vatra satului. Preotul a cumpărat terenul, a pus salariul lui pe un an întreg la bătaie. Şi după ce a început construcţia, preotul Grigore, deşi a avut discuţii cu familia, a pus tot timpul bani de la el din buzunar. Tot salariul din anii 1991-1997. A avut doi copii în facultate la Cluj, numai Dumnezeu ştie cu ce i-a ţinut. Preoteasa Elena îşi aminteşte cum împărţea un cartof şi o felie de salam de la o zi la alta. Soţul ei nu aducea nici un ban în casă. Îi ducea în casa Domnului. Acum, fata lor e bolnavă. Preotul aproape că a terminat biserica nouă. A plătit şi iconostasul. Dar părintele Sabou s-a îmbolnăvit. Are probleme cu inima. Preoteasa are de ani de zile diabet. Încearcă să spună ceva, să se plângă de viaţa grea pe care o duce. Şi de problema cu fata... dar preotul o întrerupe sec: „Elena, taci...“.
Vorbesc despre biserica cea nouă, despre cum s-a înfipt un vecin cu o clădire deşucheată în zidurile bisericii. Acolo va face discotecă, bar, motel... O ruşine. Cât priveşte salariul, preotul Grigore arată fişa de plată de la protopopiat. Ar trebui să primească 1.300 de lei, dar pentru că preoţii sunt plătiţi cu o parte de salariu de la stat şi cealaltă din parohie (din taxa bisericească), impozitul depăşeşte partea ce ar trebui să o ridice de la stat. Trebuie să mai aducă de acasă 90 de lei ca să-şi plătească dările la stat.
„Se spune despre ei că trăiesc bine, că iau de la enoriaşi. Greşit! Poate că au de unde să ia preoţii din oraşe, dar la sate e durere! Ce preot are obrazul să bată în poarta oamenilor care abia au bani de medicamente să le ceară taxa pentru biserică? Se mai spune: au nunţi, botezuri, înmormântări... La înmormântări, preoţii noştri nu primesc, de regulă, şi aşa omul e la necaz, iar nunţi şi botezuri, haideţi să vedem. Finişel: două botezuri într-un an, zero nunţi; Vultureni: zero botezuri, zero nunţi; Cătina: un botez. Ce să vă mai spun? Anul acesta, nu cred că 10% dintre preoţii de ţară îşi vor lua banii de salarii. Nu cred... Dar vedeţi, dumneavoastră, preotul nu poate face grevă...“, spune părintele protopop de Cluj Ioan Jeler.
„Ajunge, Elena...“
Preotul Sabou este slab, îmbrăcat în negru, aplecat de spate. Se roagă în fiecare noapte până pe la 2.00. Nu ştie ce se va întâmpla cu familia lui când va ieşi la pensie. Nu şi-a făcut o casă şi pentru el. Toţi banii i-a băgat în casa Domnului. Sătenii îl văd bolnav şi cam supărat pe lume. Ar vrea un preot mai tânăr, mai vorbăreţ. Dar nu ştiu cum să-l înlăture pe bătrân. „Să-l ţâpe-n drum?“ O femeie mai sceptică vorbeşte despre el cu răceală: „Zice că-i bolnav, cată să-l căinăm...“. Preoteasa Elena înţelege: „Este cum a vrut el să fie, sărac! Cel mai sărac dintre preoţi! E crucea lui, el a hotărât şi pentru noi!“. Preotul o opreşte iar. „Ajunge, Elena...“ Arhiepiscopia nu are o soluţie pentru familia Sabou. Dacă ar mai avea putere să-şi ridice o casă acum, i-ar da pământ din lotul bisericii. Dar parcă totul vine prea târziu şi prea puţin pentru Grigore Sabou.
Salariile în Biserică
Conform Legii salarizării unice, ierarhia în Biserică este şi mai adânc săpată de diferenţele salariale. Dacă Patriarhul are aproape cât premierul ţării, adică 11,2 salarii minime, în timp ce premierul are 11,7 salarii minime, un mitropolit are 10,1 salarii minime, iar un preot debutant, cu facultate - 1,2 salarii minime.
Canoanele pălesc în faţa lipsei bunului simţ
Ruxandra Hurezean: Domnule Radu Preda, sunteţi teolog, vă uitaţi atent spre Biserică şi o analizaţi cu rigurozitate. Şi un ochi profan vede că lucrurile nu sunt la locul lor. De ce boli suferă Biserica?
Radu Preda: Din păcate, de aceleaşi boli ca şi ţara. Biserica, la fel ca întreaga naţiune, nu s-a desprins de comunism, nu şi-a spălat păcatele trecutului, nu s-a regăsit pe sine. A greşit când nu a lăsat transparenţă la CNSAS şi s-a considerat că are o muscă securistă pe căciulă. Când nu a condamnat comunismul. Dar, mai grav decât atât, Biserica de la noi continuă să fie dominată de o mentalitae oligarhică, de castă. Ţin unii de alţii, se promovează, se acoperă şi-şi slujesc interesele reciproc, într-o complicitate care face rău Bisericii.
Vă referiţi la cazurile de corupţie. De ce sunt subiecte tabu pentru Biserică? Cazul Teodosie, cazul preotului din Lăpuş. Biserica nu a luat atitudine.
Da, e o tăcere de neînţeles. Se spune că 80% din români sunt credincioşi ortodocşi. Ei nu au dreptul să ştie ce se întâmplă în biserica lor? Ar trebui să vadă cum reacţionează papalitatea, de exemplu. Ia atitudine când unul de-ai săi greşeşte. Îl blamează pe preotul pedofil şi-şi cere scuze pentru faptele lui. Noi tăcem, ca şi cum nu am avea nici o problemă. Or, nu putem să cerem curăţenie poporului, în timp ce noi ascundem gunoiul sub preş. Acest tip de comportament lipseşte Biserica de credibilitate.
Se ridică tot mai multe biserici. Pare o întrecere, o competiţie între parohii. Preoţii ridică ziduri, biserici mari, cele mai multe urâte. Cum de au scăpat lucrurile în această direcţie?
Trăim în plină epocă a formelor fără fond. Dacă pe vremea lui Maiorescu formele se umpleau cu un fond de împrumut, dar el devenea fond autentic, asimilat corect, acum formele rămân simple superficialităţi, bâlbâieli. Am împrumutat şi în Biserică, la fel ca în întreaga societate, o modernitate prost înţeleasă care a devenit un kitsch odios. Ne-am pervertit la forme subculturale, mizere. Şi ne scufundăm tot mai mult. Dacă atunci formele fără fond erau caraghioase - ne spune Caragiale -, acum ele sunt hidoase.
Existau canoane, nu mai funcţionează?
Canoanele pălesc în faţa lipsei bunului-simţ. Ne lipseşte, şi nu doar în Biserică, un simţ elementar al decenţei. În societate, la televizor, în politică avem o lipsă funciară de simţ etic şi estetic. Biserica Ortodoxă are un deficit de educaţie vizuală pentru că aici se suprapun total neorganic mai multe influenţe care în combinaţie dau nişte kitschuri universale. Ea ar trebui să fie un model, tocmai de aceea este vinovată grav de lipsa simţului văzului. Chiar şi de a auzului.
Dar nici voci critice nu prea sunt. Ce să audă?
Nu sunt pentru că nu se încurajează aşa ceva. Şi literatura teologică, dar şi media laice au spaime faţă de adevăr atunci când e rostit public. Iar consecinţele sunt evidente. Vedeţi dumneavoastră cum poate fi deosebit uşor urâtul de frumos? Au spus-o filozofii. Adevărul se exprimă frumos, este o estetică inerentă adevărului. Omul şi creaţiile lui decad pe măsură ce se îndepărtează de adevăr.
Ce restanţe majore are Biserica?
Ea nu-şi poate exercita rolul moral şi etic fără o eliberare de trecut şi de dependenţa faţă de stat, mă refer la dependenţa financiară de unde decurg celelalte. Aţi văzut atitudini publice, scrisori pastorale de solidaritate cu poporul care traversează această cumplită criză într-o bulversare socio-politică totală? Biserica a tăcut în comunism, tace şi acum. Mă refer la instituţia Bisericii. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la căderea comunismului. Să vedem dacă Biserica va spune ceva. Dar adevărul trist este că am putea spune doar atât: „Tranziţia s-a încheiat cu succes, tovarăşi!“.
Cine este Radu Preda
Radu Preda face parte din tânăra generaţie de teologi români şi e lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. A făcut studii la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1991-1995), urmând apoi studii doctorale la Heidelberg, Paris şi la Roma. Titlul ştiinţific de doctor în teologie l-a obţinut la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. În prezent, Radu Preda este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase (INTER). Este membru al comitetului redacţional al revistei „Renaşterea“, publicaţie oficială a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului. De asemenea, este membru în stafful Forumului European al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă (Bruxelles).
16 Oct 2009
Ruxandra Hurezean
În timp ce ridică ziduri, Biserica se năruie măcinată de boli lăuntrice: corupţie, lăcomie, kitsch, dependenţă faţă de stat, abuz de indiferenţă faţă de naţiune.
Viata unui preot de tara nu se compara cu cea luxoasa a preotilor de oras
Corupţie în Biserică, ură naţională, criză politică, sinucideri din cauza sărăciei, lipsă de perspective, copii care abandonează şcoala şi multe, multe biserici cu termopane care umplu ţara. Poza zilei: un preot şi-a donat banii de salariu ani la rând pentru zidurile unei biserici, lăsându-şi familia în mizerie, un târg de zorzoane pentru popi şi o Biserică naţională care tace atunci când ar trebui să vorbească, dependentă de banii puterii politice. Este expresia derutei totale a celor care ar trebui să-şi îndrume poporul. „Biserica“, spune teologul Radu Preda, „este oglinda fidelă a naţiunii. Se face vinovată de a nu se ridica deasupra ei.
De a nu fi capabilă să spună nu, de a rămâne captivă într-un cerc de interese care o fac surdă şi mută la nevoile reale ale vremii“.
Vedeta târgului de exponate bisericeşti
Mare târg de podoabe bisericeşti a fost la Expo Transilvania. Veşminte brodate cu fir aurit, bătute cu pietre Swarovski, viu colorate, galben, mov, roşu, bleu sau alb ca spuma. De la 550 de lei, cel mai modest veşmânt, la 1.100, 1.500 cu broderie pentru ocazii speciale sau veşmânt complet pentru episcop la 5.000 de euro. La două standuri mai încolo, preoţii găseau bijuterii alese. Butoni auriţi cu pietre preţioase, cruci pectorale de aur, lănţişoare, chivoturi, sfeşnice, brelocuri, medalioane auto, sfeşnice aurite, candelabre cu trei rânduri de braţe. Un hectar de exponate strălucitoare, fastuoase. Iconostase lucrate manual, din lemn de cireş, 15.000 de euro, vitralii din termopan, 600 de euro metrul pătrat. Parchet de calitate, marmură pentru placări exterioare şi interioare. Covoare, perdele, icoane. Acoperişuri de ultimă generaţie. Sisteme de sonorizare pentru interior, dar şi pentru exterior. „Am cumpărat unul anul trecut“, spune un preot de lângă Băile Felix. „E foarte bun. Duminica, dacă omul nu poate veni la slujbă, ascultă de acasă, se aude în tot satul.“ Băieţii care vând difuzoarele sunt siguri de piaţa lor. Câştigă de la discoteci şi biserici. Astăzi, explică ei, nu mai este biserică fără sonorizare. Vedeta târgului este însă clopotul cu telecomandă. Poţi trage clopotul de acasă. Trimiţi un SMS şi clopotul din capul satului începe să bată. Îl poţi programa să tragă de trei ori pe zi, scurt sau lung, ca pentru mort. Sau poţi să-l comanzi de la 100 de metri fără SMS, printr-o telecomandă simplă. Iar clopotul se execută. Costă între 1.500 şi 3.000 de euro. Târgul se mută prin toată ţara. De la Cluj la Iaşi sau la Bucureşti. Meşteşugari, artişti sau afacerişti, toţi au prins slăbiciunea preoţească pentru sclipici şi zorzoane, pentru grandoare şi opulenţă.
Complex monahal de 5 stele în Feleac. Pentru nimeni
În materie de biserici, întrecerea capitalistă a funcţionat pe principiul „cine are biserica mai mare este cel mai tare“. În comuna Feleac, lângă Cluj, preotul Alexandru Ghent a ridicat, de vreo 15 ani încoace, cel mai mare şi mai luxos complex monahal din arhiepiscopat. Biserică, alte clădiri monahale cu etaj, clopotniţă şi clădiri auxiliare, toate bine clădite, din piatră, gresie şi marmură, bucătărie utilată după ultima generaţie de mobilier şi aparatură, termopane, alei cu dale şi porţi sculptate. Câţi bani a înghiţit megaconstrucţia? Preotul paroh nu mai ştie, i se pare o întrebare deplasată. Acolo sunt bani de la Consiliul Local, de la Consiliul Judeţean, de la Arhiepiscopie, de la minister, de la săteni, de la sponsori, de atâţia ani... Cine le mai ştie numărul? Dar cine locuieşte acolo? Nimeni în afară de cei doi preoţi care slujesc în biserică. Au vrut să facă în acel complex o mănăstire de călugări, dar nu a stat nici unul mai mult de o zi, două. Aşa că toată construcţia monahală de lux aşteaptă şi astăzi, pustie, o întrebuinţare.
Departe de Patriarhie
Satul Finişel avea o biserică mică, din lemn. O bijuterie. A fost ridicată pe la 1750 sau chiar mai înainte, după cum sunt datate unele pietre ce au fost găsite la temelia ei. Preotul Grigore Sabou a început renovarea şi conservarea bisericii vechi în anii ’80. I-a făcut o fundaţie din piatră, i-a refăcut şindrila, a podit-o şi a introdus curentul electric. A refăcut treptele din piatră pe care se urcă dealul spre biserică. Dar bătrânii satului nu mai pot urca. Biserica din lemn, oricât de frumoasă ar fi ea, este neîncăpătoare şi la Crăciun sau de Sfântul Ion stăteau oamenii afară, în frig. Aşa că preotul şi sătenii au hotărât să înceapă construcţia unei biserici noi, în vatra satului. Preotul a cumpărat terenul, a pus salariul lui pe un an întreg la bătaie. Şi după ce a început construcţia, preotul Grigore, deşi a avut discuţii cu familia, a pus tot timpul bani de la el din buzunar. Tot salariul din anii 1991-1997. A avut doi copii în facultate la Cluj, numai Dumnezeu ştie cu ce i-a ţinut. Preoteasa Elena îşi aminteşte cum împărţea un cartof şi o felie de salam de la o zi la alta. Soţul ei nu aducea nici un ban în casă. Îi ducea în casa Domnului. Acum, fata lor e bolnavă. Preotul aproape că a terminat biserica nouă. A plătit şi iconostasul. Dar părintele Sabou s-a îmbolnăvit. Are probleme cu inima. Preoteasa are de ani de zile diabet. Încearcă să spună ceva, să se plângă de viaţa grea pe care o duce. Şi de problema cu fata... dar preotul o întrerupe sec: „Elena, taci...“.
Vorbesc despre biserica cea nouă, despre cum s-a înfipt un vecin cu o clădire deşucheată în zidurile bisericii. Acolo va face discotecă, bar, motel... O ruşine. Cât priveşte salariul, preotul Grigore arată fişa de plată de la protopopiat. Ar trebui să primească 1.300 de lei, dar pentru că preoţii sunt plătiţi cu o parte de salariu de la stat şi cealaltă din parohie (din taxa bisericească), impozitul depăşeşte partea ce ar trebui să o ridice de la stat. Trebuie să mai aducă de acasă 90 de lei ca să-şi plătească dările la stat.
„Se spune despre ei că trăiesc bine, că iau de la enoriaşi. Greşit! Poate că au de unde să ia preoţii din oraşe, dar la sate e durere! Ce preot are obrazul să bată în poarta oamenilor care abia au bani de medicamente să le ceară taxa pentru biserică? Se mai spune: au nunţi, botezuri, înmormântări... La înmormântări, preoţii noştri nu primesc, de regulă, şi aşa omul e la necaz, iar nunţi şi botezuri, haideţi să vedem. Finişel: două botezuri într-un an, zero nunţi; Vultureni: zero botezuri, zero nunţi; Cătina: un botez. Ce să vă mai spun? Anul acesta, nu cred că 10% dintre preoţii de ţară îşi vor lua banii de salarii. Nu cred... Dar vedeţi, dumneavoastră, preotul nu poate face grevă...“, spune părintele protopop de Cluj Ioan Jeler.
„Ajunge, Elena...“
Preotul Sabou este slab, îmbrăcat în negru, aplecat de spate. Se roagă în fiecare noapte până pe la 2.00. Nu ştie ce se va întâmpla cu familia lui când va ieşi la pensie. Nu şi-a făcut o casă şi pentru el. Toţi banii i-a băgat în casa Domnului. Sătenii îl văd bolnav şi cam supărat pe lume. Ar vrea un preot mai tânăr, mai vorbăreţ. Dar nu ştiu cum să-l înlăture pe bătrân. „Să-l ţâpe-n drum?“ O femeie mai sceptică vorbeşte despre el cu răceală: „Zice că-i bolnav, cată să-l căinăm...“. Preoteasa Elena înţelege: „Este cum a vrut el să fie, sărac! Cel mai sărac dintre preoţi! E crucea lui, el a hotărât şi pentru noi!“. Preotul o opreşte iar. „Ajunge, Elena...“ Arhiepiscopia nu are o soluţie pentru familia Sabou. Dacă ar mai avea putere să-şi ridice o casă acum, i-ar da pământ din lotul bisericii. Dar parcă totul vine prea târziu şi prea puţin pentru Grigore Sabou.
Salariile în Biserică
Conform Legii salarizării unice, ierarhia în Biserică este şi mai adânc săpată de diferenţele salariale. Dacă Patriarhul are aproape cât premierul ţării, adică 11,2 salarii minime, în timp ce premierul are 11,7 salarii minime, un mitropolit are 10,1 salarii minime, iar un preot debutant, cu facultate - 1,2 salarii minime.
Canoanele pălesc în faţa lipsei bunului simţ
Ruxandra Hurezean: Domnule Radu Preda, sunteţi teolog, vă uitaţi atent spre Biserică şi o analizaţi cu rigurozitate. Şi un ochi profan vede că lucrurile nu sunt la locul lor. De ce boli suferă Biserica?
Radu Preda: Din păcate, de aceleaşi boli ca şi ţara. Biserica, la fel ca întreaga naţiune, nu s-a desprins de comunism, nu şi-a spălat păcatele trecutului, nu s-a regăsit pe sine. A greşit când nu a lăsat transparenţă la CNSAS şi s-a considerat că are o muscă securistă pe căciulă. Când nu a condamnat comunismul. Dar, mai grav decât atât, Biserica de la noi continuă să fie dominată de o mentalitae oligarhică, de castă. Ţin unii de alţii, se promovează, se acoperă şi-şi slujesc interesele reciproc, într-o complicitate care face rău Bisericii.
Vă referiţi la cazurile de corupţie. De ce sunt subiecte tabu pentru Biserică? Cazul Teodosie, cazul preotului din Lăpuş. Biserica nu a luat atitudine.
Da, e o tăcere de neînţeles. Se spune că 80% din români sunt credincioşi ortodocşi. Ei nu au dreptul să ştie ce se întâmplă în biserica lor? Ar trebui să vadă cum reacţionează papalitatea, de exemplu. Ia atitudine când unul de-ai săi greşeşte. Îl blamează pe preotul pedofil şi-şi cere scuze pentru faptele lui. Noi tăcem, ca şi cum nu am avea nici o problemă. Or, nu putem să cerem curăţenie poporului, în timp ce noi ascundem gunoiul sub preş. Acest tip de comportament lipseşte Biserica de credibilitate.
Se ridică tot mai multe biserici. Pare o întrecere, o competiţie între parohii. Preoţii ridică ziduri, biserici mari, cele mai multe urâte. Cum de au scăpat lucrurile în această direcţie?
Trăim în plină epocă a formelor fără fond. Dacă pe vremea lui Maiorescu formele se umpleau cu un fond de împrumut, dar el devenea fond autentic, asimilat corect, acum formele rămân simple superficialităţi, bâlbâieli. Am împrumutat şi în Biserică, la fel ca în întreaga societate, o modernitate prost înţeleasă care a devenit un kitsch odios. Ne-am pervertit la forme subculturale, mizere. Şi ne scufundăm tot mai mult. Dacă atunci formele fără fond erau caraghioase - ne spune Caragiale -, acum ele sunt hidoase.
Existau canoane, nu mai funcţionează?
Canoanele pălesc în faţa lipsei bunului-simţ. Ne lipseşte, şi nu doar în Biserică, un simţ elementar al decenţei. În societate, la televizor, în politică avem o lipsă funciară de simţ etic şi estetic. Biserica Ortodoxă are un deficit de educaţie vizuală pentru că aici se suprapun total neorganic mai multe influenţe care în combinaţie dau nişte kitschuri universale. Ea ar trebui să fie un model, tocmai de aceea este vinovată grav de lipsa simţului văzului. Chiar şi de a auzului.
Dar nici voci critice nu prea sunt. Ce să audă?
Nu sunt pentru că nu se încurajează aşa ceva. Şi literatura teologică, dar şi media laice au spaime faţă de adevăr atunci când e rostit public. Iar consecinţele sunt evidente. Vedeţi dumneavoastră cum poate fi deosebit uşor urâtul de frumos? Au spus-o filozofii. Adevărul se exprimă frumos, este o estetică inerentă adevărului. Omul şi creaţiile lui decad pe măsură ce se îndepărtează de adevăr.
Ce restanţe majore are Biserica?
Ea nu-şi poate exercita rolul moral şi etic fără o eliberare de trecut şi de dependenţa faţă de stat, mă refer la dependenţa financiară de unde decurg celelalte. Aţi văzut atitudini publice, scrisori pastorale de solidaritate cu poporul care traversează această cumplită criză într-o bulversare socio-politică totală? Biserica a tăcut în comunism, tace şi acum. Mă refer la instituţia Bisericii. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la căderea comunismului. Să vedem dacă Biserica va spune ceva. Dar adevărul trist este că am putea spune doar atât: „Tranziţia s-a încheiat cu succes, tovarăşi!“.
Cine este Radu Preda
Radu Preda face parte din tânăra generaţie de teologi români şi e lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. A făcut studii la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1991-1995), urmând apoi studii doctorale la Heidelberg, Paris şi la Roma. Titlul ştiinţific de doctor în teologie l-a obţinut la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. În prezent, Radu Preda este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase (INTER). Este membru al comitetului redacţional al revistei „Renaşterea“, publicaţie oficială a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului. De asemenea, este membru în stafful Forumului European al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă (Bruxelles).
Nincsenek megjegyzések:
Megjegyzés küldése