Biserici multe pentru credincioşi puţini
Cotidianul
Andreea Stefan
31 Mar 2010
Între blocuri, în parcuri sau oriunde se mai este găsește un petic de pământ, în București se construiesc biserici. Și asta chiar dacă numărul de credincioși care le calcă pragul este din ce în ce mai mic. Dacă nu ești un cunoscător, ți-e greu să alegi una. Pierzi timpul, dar îți propui să pleci mai liniștit decât ai intrat la slujbă.
Dacă nu ești creștin practicant, dar te mai cheamă Dumnezeu în casa Lui din când în când, alegerea unui lăcaș de cult poate fi un lucru dificil dacă trăiești în Capitală. Călătoria cu tramvaiul, la o oră de vârf, nu este un lucru plăcut, nici măcar într-o zi de început de primăvară.
Oamenii se înghesuie, se împing și uită că sunt în Săptămâna Mare. Țărănci care și-au vândut zarzavatul în Obor își făceau loc cu papornițele goale, țigănci gălăgioase își târau plozii de colo-colo, iar un bătrânel vindea șervețele umede. Toți în același vagon. Gândul la locul cu verdeață m-a făcut să suport mai ușor mirosurile pestrițe, până la stația din apropierea Parcului Plumbuita.
Biserica nouă fură credincioșii mănăstirii
Oboseala mai că mă convinsese să mă opresc la biserica nouă, de la intrarea din parc, mare cât două blocuri, dar conștiința mă trimitea la locașul istoric, de pe malul râului.
Am traversat parcul, așa cum mă sfătuise o bătrână care părea a cunoaște mănăstirea, dar așezământul tot nu mi se arăta. Am întrebat un alt trecător, un om între două vârste, care părea de-al locului: “Mergi pe strada asta, în sus și e în capăt, dar grăbește-te, că slujba a început la 5“.
Și am mers pe stradă, “în sus”, uitându-mă când la casele de chirpici, cu gard de uluci vechi, când la ferestrele celor cu etaj, până când m-a trezit din mirare o haită de câini ai străzii, care i-au stârnit pe cei din curți. M-au depășit în goană și m-au lăsat să privesc în continuare.
Chinezării pe drumul spre Plumbuita
Strada, asemănătoare cu una de munte, este mai degrabă un șir de case amestecate, iar vizavi se învecinează cu gardul de sârmă al parcului. Motivele chinezești se găsesc aici la tot pasul: turnulețele de la casele țigănești, clopoțeii puși să sune în bătaia vântului și firma scrisă cu litere ascuțite a magazinului alimentar te fac să juri că ai ieșit din București.
După 20 de minute de urcat pe strada care avea să mă ducă la mănăstire am văzut în cele din urmă gardul din fier negru. De aici aveam să merg pe un drum mai verde pentru că de o parte și de alta, până la mănăstire, sunt livezile parohiei.
Câteva autoturisme, și mai vechi, și mai noi, stăteau în fața zidului de cărămidă al așezământului. Nici picior de om. Slujba începuse de mai bine de o jumătate de oră, iar vocea preotului se auzea ca o incantație în difuzoarele vechi.
Scârțâitul porții masive de lemn sparge liniștea din jur și îmi dă curaj să înaintez. Mănăstirea, înconjurată de chilii construite în stil brâncovenesc, era în curățenie. Scaune, mese sau rafturi de bibliotecă erau scoase din încăperile pregătite de renovare. Mai multe pisici se plimbau în voie prin încăperile cu ușile deschise. Cele mai multe dintre acestea aveau ferestrele acoperite cu hârtie sau pânză albă.
Parohie săracă şi medicină socială
Parohia este una săracă. În biserică sunt mai puțin de 30 persoane: câțiva bătrâni, doi adolescenți și un grup de femei între două vârste. Lumânările se vând singure. Patru bani bucata, iar enoriașii lasă banii în cutia milei de lângă vaza chinezească, cu trei garoafe ofilite. Pe jos, un covor decolorat, de iută, iar afară, pietriș mărunt și puțină verdeață. În spatele bisericii ard câteva lumânări, iar urmele de ceară sunt subțiri. Câțiva copaci goi, specie de conifere înalte, sunt casă pentru guguștiuci și rândunele.
Tot aici funcționează, după program, “cabinetul medical social și farmacia socială“. Orarul postat pe ușă arată că medicul stomatolog și farmacistul vin în fiecare zi, de luni până vineri, între 9.00 și 13.00. În zilele de sărbătoare nu se fac consultații.
Interzis în costum de baie
Pe o plăcuță de lemn, vizitatorii sunt avertizați că nu au voie în costum de baie, și nici cu telefoane mobile. O alta îi sfătuiește să păstreze liniștea.
La plecare m-am oprit la avizierul din termopan. Lângă hârtia decolorată cu istoricul mănăstirii erau afișate programul slujbelor și portretele a doi agenți de proximitate cu numerele de telefon.
Vizita la mănăstirea de pe malul Colentinei și participarea la slujbă nu mi-au adus liniștea pe care mi-o promiseseră recomandările virtuale pentru lăcașul istoric, iar drumul de întoarcere și traficul m-au făcut să uit că am fost la denie.
Unde găsim biserica, în marile oraşe ?
Cotidianul
Andreea Stefan
31 Mar 2010
Între blocuri, în parcuri sau oriunde se mai este găsește un petic de pământ, în București se construiesc biserici. Și asta chiar dacă numărul de credincioși care le calcă pragul este din ce în ce mai mic. Dacă nu ești un cunoscător, ți-e greu să alegi una. Pierzi timpul, dar îți propui să pleci mai liniștit decât ai intrat la slujbă.
Dacă nu ești creștin practicant, dar te mai cheamă Dumnezeu în casa Lui din când în când, alegerea unui lăcaș de cult poate fi un lucru dificil dacă trăiești în Capitală. Călătoria cu tramvaiul, la o oră de vârf, nu este un lucru plăcut, nici măcar într-o zi de început de primăvară.
Oamenii se înghesuie, se împing și uită că sunt în Săptămâna Mare. Țărănci care și-au vândut zarzavatul în Obor își făceau loc cu papornițele goale, țigănci gălăgioase își târau plozii de colo-colo, iar un bătrânel vindea șervețele umede. Toți în același vagon. Gândul la locul cu verdeață m-a făcut să suport mai ușor mirosurile pestrițe, până la stația din apropierea Parcului Plumbuita.
Biserica nouă fură credincioșii mănăstirii
Oboseala mai că mă convinsese să mă opresc la biserica nouă, de la intrarea din parc, mare cât două blocuri, dar conștiința mă trimitea la locașul istoric, de pe malul râului.
Am traversat parcul, așa cum mă sfătuise o bătrână care părea a cunoaște mănăstirea, dar așezământul tot nu mi se arăta. Am întrebat un alt trecător, un om între două vârste, care părea de-al locului: “Mergi pe strada asta, în sus și e în capăt, dar grăbește-te, că slujba a început la 5“.
Și am mers pe stradă, “în sus”, uitându-mă când la casele de chirpici, cu gard de uluci vechi, când la ferestrele celor cu etaj, până când m-a trezit din mirare o haită de câini ai străzii, care i-au stârnit pe cei din curți. M-au depășit în goană și m-au lăsat să privesc în continuare.
Chinezării pe drumul spre Plumbuita
Strada, asemănătoare cu una de munte, este mai degrabă un șir de case amestecate, iar vizavi se învecinează cu gardul de sârmă al parcului. Motivele chinezești se găsesc aici la tot pasul: turnulețele de la casele țigănești, clopoțeii puși să sune în bătaia vântului și firma scrisă cu litere ascuțite a magazinului alimentar te fac să juri că ai ieșit din București.
După 20 de minute de urcat pe strada care avea să mă ducă la mănăstire am văzut în cele din urmă gardul din fier negru. De aici aveam să merg pe un drum mai verde pentru că de o parte și de alta, până la mănăstire, sunt livezile parohiei.
Câteva autoturisme, și mai vechi, și mai noi, stăteau în fața zidului de cărămidă al așezământului. Nici picior de om. Slujba începuse de mai bine de o jumătate de oră, iar vocea preotului se auzea ca o incantație în difuzoarele vechi.
Scârțâitul porții masive de lemn sparge liniștea din jur și îmi dă curaj să înaintez. Mănăstirea, înconjurată de chilii construite în stil brâncovenesc, era în curățenie. Scaune, mese sau rafturi de bibliotecă erau scoase din încăperile pregătite de renovare. Mai multe pisici se plimbau în voie prin încăperile cu ușile deschise. Cele mai multe dintre acestea aveau ferestrele acoperite cu hârtie sau pânză albă.
Parohie săracă şi medicină socială
Parohia este una săracă. În biserică sunt mai puțin de 30 persoane: câțiva bătrâni, doi adolescenți și un grup de femei între două vârste. Lumânările se vând singure. Patru bani bucata, iar enoriașii lasă banii în cutia milei de lângă vaza chinezească, cu trei garoafe ofilite. Pe jos, un covor decolorat, de iută, iar afară, pietriș mărunt și puțină verdeață. În spatele bisericii ard câteva lumânări, iar urmele de ceară sunt subțiri. Câțiva copaci goi, specie de conifere înalte, sunt casă pentru guguștiuci și rândunele.
Tot aici funcționează, după program, “cabinetul medical social și farmacia socială“. Orarul postat pe ușă arată că medicul stomatolog și farmacistul vin în fiecare zi, de luni până vineri, între 9.00 și 13.00. În zilele de sărbătoare nu se fac consultații.
Interzis în costum de baie
Pe o plăcuță de lemn, vizitatorii sunt avertizați că nu au voie în costum de baie, și nici cu telefoane mobile. O alta îi sfătuiește să păstreze liniștea.
La plecare m-am oprit la avizierul din termopan. Lângă hârtia decolorată cu istoricul mănăstirii erau afișate programul slujbelor și portretele a doi agenți de proximitate cu numerele de telefon.
Vizita la mănăstirea de pe malul Colentinei și participarea la slujbă nu mi-au adus liniștea pe care mi-o promiseseră recomandările virtuale pentru lăcașul istoric, iar drumul de întoarcere și traficul m-au făcut să uit că am fost la denie.
Unde găsim biserica, în marile oraşe ?
Nincsenek megjegyzések:
Megjegyzés küldése