Interviu cu Bogdan Tataru-Cazaban: Despre relatia dintre politica si religie cu unul dintre cei mai tineri si mai competenti sfetnici ai Romaniei
Lacasuri Ortodoxe
Interviu realizat de Stelian Gomboş
27 January 2010
În universul din jurul celui mai puternic om al Romaniei, este de aşteptat să găseşti numai "buldogi" necruţători şi înţelepţi încruntaţi. La doar 32 de ani, consilierul pe probleme de cultură şi culte al Preşedintelui Romaniei, pare a fi dezavantajat de un fizic angelic şi de o eleganţă inactuală. Deşi astăzi succesul ţine de domeniul gălagiei şi al durităţii, el reuşeşte prin forţa convingerilor sale interioare. Şi reuşeşte în tăcere. Faceţi, vă rog, cunoştinţă cu cel mai tânăr sfetnic al Romaniei.
Stelian Gomboş: Domnule Tătaru-Cazaban, deşi sunteti foarte tânăr, de 5 ani deţineţi funcţia de consilier în Administraţia Prezidenţială. Când oamenii se gândesc la un consilier îşi imaginează mai degrabă un venerabil sfetnic. Trebuie să vă mărturisesc că din acest motiv, existenţa dumneavoastră în vecinătatea intimă a resorturilor puterii pare a fi suspectă…
Bogdan Tătaru-Cazaban: Se pare că este ceva plauzibil în ce spuneţi din moment ce vă las această impresie chiar şi după cinci de ani de „vecinătate suspectă"… Dar ştiţi cum se petrec lucrurile: putem controla în mai mare măsură ceea ce facem şi in mult mai mică măsură ceea ce cred ceilalţi despre noi. Oricum, aceasta este tensiunea definitorie pentru oricine a intrat, pentru o vreme, în serviciul public: tensiunea dintre fapte şi receptarea lor, dintre intenţii şi rezultate. Sper, totuşi, că prin ceea ce sunt şi am făcut să nu fi lăsat loc prea multor suspiciuni, deşi în viaţa publică şi chiar în viaţa academică, retorica suspiciunii este predilectă. Cât despre vârstă, ceea ce spuneţi era valabil în anul 2005, când am venit în serviciul Preşedintelui. Vedeţi, cu ceva timp înainte, doctoratele se susţineau la o vârstă mai târzie şi, trebuie să recunoaştem, erau contribuţii majore. Acum se susţin, in multe cazuri, foarte devreme, pana la 30 de ani. Ceva asemănător se întâmplă şi în zona expertizei. În plus, cred că implicarea pentru care am optat este mai potrivită când ai mai multă energie şi mai mult entuziasm decât la o vârstă venerabilă, pe care poţi să o trăieşti mai detaşat şi mai contemplativ.
Stelian Gombos: Mai concret, ce forţe v-au deschis uşile pentru a intra în Palatul Cotroceni? Forţele politice, cele ale prestigiului academic sau pur şi simplu recomandările din partea unor personalităţi importante, cum ar fi domnul Andrei Pleşu?
Bogdan Tătaru-Cazaban: A fost foarte simplu. Am fost invitat să discutăm pe problemele care mi-ar fi putut reveni ca responsabilitate. Am fost plăcut impresionat că CV-ul meu era cunoscut. De altfel, era public. Şi am primit încrederea Preşedintelui, ceea ce m-a onorat foarte mult. Desigur, faptul că domnul Andrei Pleşu cunoştea bine profilul meu profesional a fost foarte important pentru mine.
Stelian Gombos: Care este reacţia omului politic de pe Dâmboviţa, în faţa unei apariţii atât de rafinat politicoase şi elegante ca a dumneavoastră?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Sunt măgulit. Dar nu sunt singurul şi nici nu aş vrea să ducem lucrurile înspre stilistica aparenţelor sau a comportamentului. În orice caz, nu este greu să observi că de cele mai multe ori si pe termen scurt politeţea nu este o armă şi că eleganţa provoacă mai degrabă consternare decât respect. Dar chiar şi într-o lume în care trebuie să învingi cu orice preţ, trebuie să fie loc pentru o atitudine cavalerească. Personal, am convingerea lui Alexandru Paleologu că „politeţea este o armă". De ce să nu vedem în politeţe fair-play-ul, iar în eleganţă fidelitate şi tărie de caracter?
Stelian Gombos: Pentru că în lumea politică romanească, fair-play-ul şi fidelitatea asigură un bilet către eşec. Modelul practicat de dumneavoastră nu ar avea nici o şansă. Glosând pe marginea acestei afirmaţii, cât de viabilă credeţi că este o schimbare reală a universului politic românesc provocată de tinerii prezentului?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Această schimbare poate avea şanse dacă tinerii vor rezista la presiunea lumii în care intră şi nu vor imita exact acele lucruri care ne displac tuturor la actuala clasă politică. Puterea de schimbare stă efectiv în decizia acestor tineri de a nu imita, ci de a aduce cu adevărat ceva nou: un suflu de încredere şi de profesionalism, de care sunt convins ca avem nevoie cu toţii.
Stelian Gombos: Sunteţi un competent specialist în medievistică. Deşi cele două epoci diferă foarte mult, vă propun un exercitiu de imaginaţie: ce ar putea să înveţe un om politic contemporan de la un om politic al evului mediu?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Ar fi destul de greu să înveţe ceva – în sensul inspiraţiei directe şi eficace – pentru că viziunea politică fondatoare a modernitaţii este complet diferită de cea a Evului Mediu. Dar întotdeauna se poate învăţa prin recuperarea memoriei. Nu mă sfiesc să spun că sunt adeptul unei viziuni istorice care pune în lumină contribuţia esenţială a creştinismului medieval la Europa pe care o trăim astăzi, chiar dacă diferenţele adăugate în timp nu mai lasă loc unei perspective clare şi recunoscătoare asupra trecutului.
În planul gândirii şi al practicii politice, cred că este bine să cunoaştem concepţia asupra legislatorului uman la Marsilius din Padova, considerat de multe ori drept precursor al modernităţii, sau teoriile asupra consimţământului politic, ori pledoariile pentru rezistenţa civilă în fata tiraniei, sau practica reprezentării politice în Adunările de stări în Europa.
Stelian Gombos: Se reclamă şi se acuză din ce în ce mai des scăderea ponderii, atât a culturii cât şi a religiei (cea din urmă fiind totuşi necuantificabilă) în viaţa generaţiei tinere. La mai mult de un deceniu de la apariţia religiei ca materie de studiu obligatorie în şcoli, ce efecte mai poate avea asupra tinerei generaţii mentinerea acestei obligativităţi – ce a fost cât se poate de contestată şi de disputată în ultima vreme?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Ştiţi că despre situaţia publică a lecturii, de pildă, s-au făcut sondaje şi s-a discutat mult. Unii s-au îngrijorat (printre care mă număr şi eu), alţii au spus că este firesc. Dar despre practica religioasă a românilor, nu am prea întâlnit studii. Se vorbeşte mai mult despre încrederea în Biserică şi se studiază prea puţin practica, frecvenţa, raportarea la sărbători. De foarte multe ori, cultura publică în care trăim se află în zodia impresiei şi a subiectivismului generalizat. Ceea ce vedem în jurul nostru şi ceea ce se prezintă în mass-media devin reperele pe care ne construim atitudinea. Numai că un răspuns corect la întrebarea dumneavoastră trebuie să aibă la bază un studiu foarte detaliat. Abia astfel vom putea aprecia şi efectele publice, sociale, ale predării religiei în şcoală, care nu este obligatorie, ci facultativă. Generalizarile pripite sunt lipsite de relevanţă. Opinia mea este că educaţia religioasă poate participa, atunci când este onestă şi deschisă faţă de alteritate, la o cultură comună, alături de alte tipuri de formare. Când se discută pro şi contra prezenţei religiei în educaţia publică, întrebarea fundamentală este: ce semnificaţie se atribuie religiei? Dacă vezi în ea o adeziune privată şi mai ales un germene de intoleranţă, atunci vrei să-i limitezi prezenţa. Dar de ce să nu vedem în religie nu doar moştenirea, ci mai ales potenţialul de frumuseţe şi generozitate umană, de solidaritate şi de creativitate?
Stelian Gombos: Credeţi că acest potenţial de frumuseţe şi generozitate este corect şi mulţumitor transmis de manualele de religie care sunt folosite în prezent?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Am văzut şi manuale bine întocmite. Deşi nu sunt un specialist în pedagogie religioasă, cred că este loc de mai bine. În orice caz, decontextualizarea exemplelor asupra cărora s-a insistat până acum în presă trebuie să fie luată în calcul atunci când formulăm o judecată. Din punctul meu de vedere, manualele de educaţie religioasă ar avea tocmai rolul de a pune în valoare, în contextul spiritualităţii proprii fiecărei religii ori confesiuni, dimensiunea profund etică a vieţii religioase, capacitatea sa de a fi integrată vieţii civice prin valori care, după cum vedem, lipsesc de multe ori şi la care se ajunge greu fără o educaţie religioasă. Educaţia religioasă are şansa de a conduce la această descoperire a frumuseţii şi a generozităţii umane, justificându-şi astfel locul care i-a fost recunoscut în învăţământul public.
Stelian Gombos: Unul dintre rolurile dumneavoastră este acela de a fi o punte de legătură între Stat şi Biserică. Ce aspecte mai sunt de rezolvat în privinţa chestiunii dependenţei Stat-Biserică?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Nici nu poate fi vorba de o dependenţă. Vedeţi, chiar şi în regimurile juridice de separaţie, relaţia stat-culte există şi tinde să devină din ce în ce mai complexă, în funcţie de relevanţă socială şi, prin urmare, politică a religiei. Fac apel din nou la câmpul care îmi este cel mai îndepărtat: cel al sociologiei politice, în care se recunoaşte caracterul inevitabil, în democraţiile moderne, al recunoaşterii de către stat a religiei. Religia nu este un hobby, ci este o angajare personală cu efecte multiple în plan comunitar. Prin urmare, nu este corect să vorbim de dependenţă, ci de interdependenţă, de un tip de relaţie pe care politicul o are cu orice altă formă de coeziune socială. Cu atât mai mult cu cât Bisericile - care sunt organisme venerabile, dacă ar fi să le definim dintr-o perspectivă strict seculară. La noi, va exista, cred, multă vreme, o tensiune între concepţia celor care văd în separaţia radicală o soluţie de onestitate din perspectiva autonomiei (politică şi religioasă), şi cei care vor susţine cooperarea ca o soluţie de onestitate din perspectiva relatţei dintre cele două domenii, pentru că religiosul şi politicul pot fi separate complet doar în mintea noastră, ele continuând să inter-reacţioneze în mod real de la nivelul comunităţii celei mai restrânse până la nivelul global şi diplomatic. Există un „purism" al scepticilor şi al indiferenţilor în materie religioasă, care socotesc că religia are de-a face atât de puţin cu pământul, încât suntem datori cu toţii să-i asigurăm decolarea. Însă cei care cunosc cu adevărat istoria creştinismului, de pildă, ştiu că lumina cea mai clară a sfinţeniei a coexistat cu implicarea cea mai directă în cursul istoriei. Credinţa poate conduce în mod legitim atât la o teologie a istoriei, cât şi la o teologie politică.
Stelian Gombos: În altă ordine de idei, este binevenită intrarea, vreodată, a preoţilor în viaţa politică a comunităţilor, în cadrul diferitelor alegeri locale?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Înţeleg raţiunile prezentate, care ţin de exigenţele comunităţilor locale. Personal, cred că este nevoie de multă prudenţă. Reglementările venite după hotârarea Sfântului Sinod reflectează această nevoie de echilibru. Recunoaştem, desigur, rolul preotului în viaţa comunităţii locale, dar implicarea sa în alegeri va fi ca un mers pe sârmă. Totul depinde de personalitatea, discernământul şi recunoaşterea publică ale celui care doreşte să candideze, cândva. S-ar putea să fie comunităţi care se vor simţi reprezentate de preotul lor în consiliile locale, iar altele care vor fi reticente.
Stelian Gombos: Stimate Domnule Cazaban, multe familii tinere părăsesc Romania. Nu a fost şi cazul familiei dumneavoastră. Această alegere se datorează (şi) succesului dumneavoastră?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Am decis să rămânem în ţară înainte de a avea vreun ecou public a ceea ce făceam ori facem. Trebuie să vă spun că deşi aveam, poate, mai mult decât alţi colegi posibilitatea de a ne stabili în alt loc, din motive şi convingeri familiale, am simţit, fără să dezbatem prea mult, că ar fi bine să rămânem şi să încercăm să construim ceva aici.
Ceea ce ne-am propus era în plan strict cultural şi, mai precis, academic: participarea la construirea unei reviste de istorie a religiilor, o revistă de studii medievale, un institut de cercetare, care să semene cu cele din strainatate, o colecţie de texte ale autorilor medievali, traduşi pentru prima dată în limba română, o carte care să gândească teologico-politic relaţia dintre ortodoxie şi modernitate. Sunt doar câteva exemple de proiecte. în general, lucruri care ar putea avea un efect public dupa ani şi ani. Şansa noastră a fost să întâlnim la timp oameni care ne-au dat încredere şi ne-au oferit sprijinul lor generos, în primul rând uman şi intelectual. Am primit aceste investiţii de încredere şi simpatie cu sentimentul că trebuie să confirmăm şi să le dăm şi celorlalţi încredere. Le sunt foarte recunoscător acestor oameni. Fără ei, în atmosfera publică încărcată de la sfarşitul anilor 1990, am fi putut lua alta decizie.
Stelian Gombos: Acum, la împlinirea a cinci ani de la intrarea dumneavoastră în serviciul public al Administraţiei Prezidenţiale, vedeţi gestul părăsirii turnului de fildeş al savantului ca pe o sminteală sau ca pe o adăugare şi o împlinire?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Când faci o alegere, nu poţi câştiga 100%. Este în firea lucrurilor să şi pierzi ceva. Uneori ajungi să recuperezi, alteori acel ceva dispare pentru totdeauna, deşi a făcut la un moment dat parte dintre posibilităţile tale. Prin urmare, am pierdut o tihnă, un ritm recules şi interior, care îmi caracteriza, cu rare excepţii, viaţa de până în anul 2005.
Dar am câştigat o experienţă pe care nu aş fi avut-o altfel. Scriu mai puţin şi nu pot avansa prea mult la proiectele mele, în schimb am cunoscut arii culturale şi religioase care mi-ar fi rămas, poate, îndepărtate. Ceea ce am practicat dinainte a fost lucrul în echipă şi o vocaţie a relatiei care, cred, m-au ajutat în mod deosebit. În rest, aşa cum spunea Fericitul Augustin, ordinea lumii, ca şi a destinului individual, aş completa, nu poate fi apreciată decât la sfârşit.
Stelian Gombos: Acestea fiind zise, acum, în încheierea acestui dialog de suflet, doresc să adresez calde mulţumiri pentru amabilitate şi să vă doresc mult succes, mult spor şi multe împliniri, în continuare!
Lacasuri Ortodoxe
Interviu realizat de Stelian Gomboş
27 January 2010
În universul din jurul celui mai puternic om al Romaniei, este de aşteptat să găseşti numai "buldogi" necruţători şi înţelepţi încruntaţi. La doar 32 de ani, consilierul pe probleme de cultură şi culte al Preşedintelui Romaniei, pare a fi dezavantajat de un fizic angelic şi de o eleganţă inactuală. Deşi astăzi succesul ţine de domeniul gălagiei şi al durităţii, el reuşeşte prin forţa convingerilor sale interioare. Şi reuşeşte în tăcere. Faceţi, vă rog, cunoştinţă cu cel mai tânăr sfetnic al Romaniei.
Stelian Gomboş: Domnule Tătaru-Cazaban, deşi sunteti foarte tânăr, de 5 ani deţineţi funcţia de consilier în Administraţia Prezidenţială. Când oamenii se gândesc la un consilier îşi imaginează mai degrabă un venerabil sfetnic. Trebuie să vă mărturisesc că din acest motiv, existenţa dumneavoastră în vecinătatea intimă a resorturilor puterii pare a fi suspectă…
Bogdan Tătaru-Cazaban: Se pare că este ceva plauzibil în ce spuneţi din moment ce vă las această impresie chiar şi după cinci de ani de „vecinătate suspectă"… Dar ştiţi cum se petrec lucrurile: putem controla în mai mare măsură ceea ce facem şi in mult mai mică măsură ceea ce cred ceilalţi despre noi. Oricum, aceasta este tensiunea definitorie pentru oricine a intrat, pentru o vreme, în serviciul public: tensiunea dintre fapte şi receptarea lor, dintre intenţii şi rezultate. Sper, totuşi, că prin ceea ce sunt şi am făcut să nu fi lăsat loc prea multor suspiciuni, deşi în viaţa publică şi chiar în viaţa academică, retorica suspiciunii este predilectă. Cât despre vârstă, ceea ce spuneţi era valabil în anul 2005, când am venit în serviciul Preşedintelui. Vedeţi, cu ceva timp înainte, doctoratele se susţineau la o vârstă mai târzie şi, trebuie să recunoaştem, erau contribuţii majore. Acum se susţin, in multe cazuri, foarte devreme, pana la 30 de ani. Ceva asemănător se întâmplă şi în zona expertizei. În plus, cred că implicarea pentru care am optat este mai potrivită când ai mai multă energie şi mai mult entuziasm decât la o vârstă venerabilă, pe care poţi să o trăieşti mai detaşat şi mai contemplativ.
Stelian Gombos: Mai concret, ce forţe v-au deschis uşile pentru a intra în Palatul Cotroceni? Forţele politice, cele ale prestigiului academic sau pur şi simplu recomandările din partea unor personalităţi importante, cum ar fi domnul Andrei Pleşu?
Bogdan Tătaru-Cazaban: A fost foarte simplu. Am fost invitat să discutăm pe problemele care mi-ar fi putut reveni ca responsabilitate. Am fost plăcut impresionat că CV-ul meu era cunoscut. De altfel, era public. Şi am primit încrederea Preşedintelui, ceea ce m-a onorat foarte mult. Desigur, faptul că domnul Andrei Pleşu cunoştea bine profilul meu profesional a fost foarte important pentru mine.
Stelian Gombos: Care este reacţia omului politic de pe Dâmboviţa, în faţa unei apariţii atât de rafinat politicoase şi elegante ca a dumneavoastră?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Sunt măgulit. Dar nu sunt singurul şi nici nu aş vrea să ducem lucrurile înspre stilistica aparenţelor sau a comportamentului. În orice caz, nu este greu să observi că de cele mai multe ori si pe termen scurt politeţea nu este o armă şi că eleganţa provoacă mai degrabă consternare decât respect. Dar chiar şi într-o lume în care trebuie să învingi cu orice preţ, trebuie să fie loc pentru o atitudine cavalerească. Personal, am convingerea lui Alexandru Paleologu că „politeţea este o armă". De ce să nu vedem în politeţe fair-play-ul, iar în eleganţă fidelitate şi tărie de caracter?
Stelian Gombos: Pentru că în lumea politică romanească, fair-play-ul şi fidelitatea asigură un bilet către eşec. Modelul practicat de dumneavoastră nu ar avea nici o şansă. Glosând pe marginea acestei afirmaţii, cât de viabilă credeţi că este o schimbare reală a universului politic românesc provocată de tinerii prezentului?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Această schimbare poate avea şanse dacă tinerii vor rezista la presiunea lumii în care intră şi nu vor imita exact acele lucruri care ne displac tuturor la actuala clasă politică. Puterea de schimbare stă efectiv în decizia acestor tineri de a nu imita, ci de a aduce cu adevărat ceva nou: un suflu de încredere şi de profesionalism, de care sunt convins ca avem nevoie cu toţii.
Stelian Gombos: Sunteţi un competent specialist în medievistică. Deşi cele două epoci diferă foarte mult, vă propun un exercitiu de imaginaţie: ce ar putea să înveţe un om politic contemporan de la un om politic al evului mediu?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Ar fi destul de greu să înveţe ceva – în sensul inspiraţiei directe şi eficace – pentru că viziunea politică fondatoare a modernitaţii este complet diferită de cea a Evului Mediu. Dar întotdeauna se poate învăţa prin recuperarea memoriei. Nu mă sfiesc să spun că sunt adeptul unei viziuni istorice care pune în lumină contribuţia esenţială a creştinismului medieval la Europa pe care o trăim astăzi, chiar dacă diferenţele adăugate în timp nu mai lasă loc unei perspective clare şi recunoscătoare asupra trecutului.
În planul gândirii şi al practicii politice, cred că este bine să cunoaştem concepţia asupra legislatorului uman la Marsilius din Padova, considerat de multe ori drept precursor al modernităţii, sau teoriile asupra consimţământului politic, ori pledoariile pentru rezistenţa civilă în fata tiraniei, sau practica reprezentării politice în Adunările de stări în Europa.
Bogdan Tătaru-Cazaban s-a născut în anul 1977 şi este doctor în filozofie la Universitatea din Bucureşti. Din anul 2005 este consilier de stat pentru cultură şi culte la Administraţia Prezidenţială. A fost beneficiarul mai multor burse de cercetare la Ecole des Hautes Etudes din Paris, Universitatea din Genova sau New Europe College. Este membru fondator al Asociaţiei Române de Istoria Religiilor, co-editor şi redactor al unor reviste de specialitate. Bogdan Tătaru-Cazaban este deja un traducător consacrat al autorilor patristici medievali, fiind totodată şi autor, editor sau coordonator al unor volume de spiritualitate şi teologie creştină.
Stelian Gombos: Se reclamă şi se acuză din ce în ce mai des scăderea ponderii, atât a culturii cât şi a religiei (cea din urmă fiind totuşi necuantificabilă) în viaţa generaţiei tinere. La mai mult de un deceniu de la apariţia religiei ca materie de studiu obligatorie în şcoli, ce efecte mai poate avea asupra tinerei generaţii mentinerea acestei obligativităţi – ce a fost cât se poate de contestată şi de disputată în ultima vreme?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Ştiţi că despre situaţia publică a lecturii, de pildă, s-au făcut sondaje şi s-a discutat mult. Unii s-au îngrijorat (printre care mă număr şi eu), alţii au spus că este firesc. Dar despre practica religioasă a românilor, nu am prea întâlnit studii. Se vorbeşte mai mult despre încrederea în Biserică şi se studiază prea puţin practica, frecvenţa, raportarea la sărbători. De foarte multe ori, cultura publică în care trăim se află în zodia impresiei şi a subiectivismului generalizat. Ceea ce vedem în jurul nostru şi ceea ce se prezintă în mass-media devin reperele pe care ne construim atitudinea. Numai că un răspuns corect la întrebarea dumneavoastră trebuie să aibă la bază un studiu foarte detaliat. Abia astfel vom putea aprecia şi efectele publice, sociale, ale predării religiei în şcoală, care nu este obligatorie, ci facultativă. Generalizarile pripite sunt lipsite de relevanţă. Opinia mea este că educaţia religioasă poate participa, atunci când este onestă şi deschisă faţă de alteritate, la o cultură comună, alături de alte tipuri de formare. Când se discută pro şi contra prezenţei religiei în educaţia publică, întrebarea fundamentală este: ce semnificaţie se atribuie religiei? Dacă vezi în ea o adeziune privată şi mai ales un germene de intoleranţă, atunci vrei să-i limitezi prezenţa. Dar de ce să nu vedem în religie nu doar moştenirea, ci mai ales potenţialul de frumuseţe şi generozitate umană, de solidaritate şi de creativitate?
Stelian Gombos: Credeţi că acest potenţial de frumuseţe şi generozitate este corect şi mulţumitor transmis de manualele de religie care sunt folosite în prezent?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Am văzut şi manuale bine întocmite. Deşi nu sunt un specialist în pedagogie religioasă, cred că este loc de mai bine. În orice caz, decontextualizarea exemplelor asupra cărora s-a insistat până acum în presă trebuie să fie luată în calcul atunci când formulăm o judecată. Din punctul meu de vedere, manualele de educaţie religioasă ar avea tocmai rolul de a pune în valoare, în contextul spiritualităţii proprii fiecărei religii ori confesiuni, dimensiunea profund etică a vieţii religioase, capacitatea sa de a fi integrată vieţii civice prin valori care, după cum vedem, lipsesc de multe ori şi la care se ajunge greu fără o educaţie religioasă. Educaţia religioasă are şansa de a conduce la această descoperire a frumuseţii şi a generozităţii umane, justificându-şi astfel locul care i-a fost recunoscut în învăţământul public.
Stelian Gombos: Unul dintre rolurile dumneavoastră este acela de a fi o punte de legătură între Stat şi Biserică. Ce aspecte mai sunt de rezolvat în privinţa chestiunii dependenţei Stat-Biserică?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Nici nu poate fi vorba de o dependenţă. Vedeţi, chiar şi în regimurile juridice de separaţie, relaţia stat-culte există şi tinde să devină din ce în ce mai complexă, în funcţie de relevanţă socială şi, prin urmare, politică a religiei. Fac apel din nou la câmpul care îmi este cel mai îndepărtat: cel al sociologiei politice, în care se recunoaşte caracterul inevitabil, în democraţiile moderne, al recunoaşterii de către stat a religiei. Religia nu este un hobby, ci este o angajare personală cu efecte multiple în plan comunitar. Prin urmare, nu este corect să vorbim de dependenţă, ci de interdependenţă, de un tip de relaţie pe care politicul o are cu orice altă formă de coeziune socială. Cu atât mai mult cu cât Bisericile - care sunt organisme venerabile, dacă ar fi să le definim dintr-o perspectivă strict seculară. La noi, va exista, cred, multă vreme, o tensiune între concepţia celor care văd în separaţia radicală o soluţie de onestitate din perspectiva autonomiei (politică şi religioasă), şi cei care vor susţine cooperarea ca o soluţie de onestitate din perspectiva relatţei dintre cele două domenii, pentru că religiosul şi politicul pot fi separate complet doar în mintea noastră, ele continuând să inter-reacţioneze în mod real de la nivelul comunităţii celei mai restrânse până la nivelul global şi diplomatic. Există un „purism" al scepticilor şi al indiferenţilor în materie religioasă, care socotesc că religia are de-a face atât de puţin cu pământul, încât suntem datori cu toţii să-i asigurăm decolarea. Însă cei care cunosc cu adevărat istoria creştinismului, de pildă, ştiu că lumina cea mai clară a sfinţeniei a coexistat cu implicarea cea mai directă în cursul istoriei. Credinţa poate conduce în mod legitim atât la o teologie a istoriei, cât şi la o teologie politică.
Stelian Gombos: În altă ordine de idei, este binevenită intrarea, vreodată, a preoţilor în viaţa politică a comunităţilor, în cadrul diferitelor alegeri locale?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Înţeleg raţiunile prezentate, care ţin de exigenţele comunităţilor locale. Personal, cred că este nevoie de multă prudenţă. Reglementările venite după hotârarea Sfântului Sinod reflectează această nevoie de echilibru. Recunoaştem, desigur, rolul preotului în viaţa comunităţii locale, dar implicarea sa în alegeri va fi ca un mers pe sârmă. Totul depinde de personalitatea, discernământul şi recunoaşterea publică ale celui care doreşte să candideze, cândva. S-ar putea să fie comunităţi care se vor simţi reprezentate de preotul lor în consiliile locale, iar altele care vor fi reticente.
Stelian Gombos: Stimate Domnule Cazaban, multe familii tinere părăsesc Romania. Nu a fost şi cazul familiei dumneavoastră. Această alegere se datorează (şi) succesului dumneavoastră?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Am decis să rămânem în ţară înainte de a avea vreun ecou public a ceea ce făceam ori facem. Trebuie să vă spun că deşi aveam, poate, mai mult decât alţi colegi posibilitatea de a ne stabili în alt loc, din motive şi convingeri familiale, am simţit, fără să dezbatem prea mult, că ar fi bine să rămânem şi să încercăm să construim ceva aici.
Ceea ce ne-am propus era în plan strict cultural şi, mai precis, academic: participarea la construirea unei reviste de istorie a religiilor, o revistă de studii medievale, un institut de cercetare, care să semene cu cele din strainatate, o colecţie de texte ale autorilor medievali, traduşi pentru prima dată în limba română, o carte care să gândească teologico-politic relaţia dintre ortodoxie şi modernitate. Sunt doar câteva exemple de proiecte. în general, lucruri care ar putea avea un efect public dupa ani şi ani. Şansa noastră a fost să întâlnim la timp oameni care ne-au dat încredere şi ne-au oferit sprijinul lor generos, în primul rând uman şi intelectual. Am primit aceste investiţii de încredere şi simpatie cu sentimentul că trebuie să confirmăm şi să le dăm şi celorlalţi încredere. Le sunt foarte recunoscător acestor oameni. Fără ei, în atmosfera publică încărcată de la sfarşitul anilor 1990, am fi putut lua alta decizie.
Stelian Gombos: Acum, la împlinirea a cinci ani de la intrarea dumneavoastră în serviciul public al Administraţiei Prezidenţiale, vedeţi gestul părăsirii turnului de fildeş al savantului ca pe o sminteală sau ca pe o adăugare şi o împlinire?
Bogdan Tătaru-Cazaban: Când faci o alegere, nu poţi câştiga 100%. Este în firea lucrurilor să şi pierzi ceva. Uneori ajungi să recuperezi, alteori acel ceva dispare pentru totdeauna, deşi a făcut la un moment dat parte dintre posibilităţile tale. Prin urmare, am pierdut o tihnă, un ritm recules şi interior, care îmi caracteriza, cu rare excepţii, viaţa de până în anul 2005.
Dar am câştigat o experienţă pe care nu aş fi avut-o altfel. Scriu mai puţin şi nu pot avansa prea mult la proiectele mele, în schimb am cunoscut arii culturale şi religioase care mi-ar fi rămas, poate, îndepărtate. Ceea ce am practicat dinainte a fost lucrul în echipă şi o vocaţie a relatiei care, cred, m-au ajutat în mod deosebit. În rest, aşa cum spunea Fericitul Augustin, ordinea lumii, ca şi a destinului individual, aş completa, nu poate fi apreciată decât la sfârşit.
Stelian Gombos: Acestea fiind zise, acum, în încheierea acestui dialog de suflet, doresc să adresez calde mulţumiri pentru amabilitate şi să vă doresc mult succes, mult spor şi multe împliniri, în continuare!
